Biserica Timpului (partea a II-a)

În lumea secolului XXII, stratificarea se simplificase mult. Existau trei mari regiuni între care se împărţea puterea: Americile şi Eurasia, care era împărţită în două subregiuni: Europa şi China. Ţărişoarele secolului trecut fuseseră înghiţite de mult într-un proces forţat de globalizare. Fiecărei regiuni îi corespundea un conglomerat de megacompanii care reprezentau nucleul. NRG-ul corepundea Americilor, Europei îi revenea megacompania Lux, iar China (care înghiţise majoritatea Asiei) era reprezentată de Trifecta.
La „panoul de control” al marilor puteri ajungeau doar elitele. Interesul personal sau politic a fost eradicat, vârful spre care se tindea era să pui expertul potrivit la locul potrivit, un catalizator pentru evoluţia tehnologică. Paşii pe care îi făceau oamenii de ştiinţă erau uriaşi şi repezi. Evoluţia era exponenţială şi orice descoperire era pusă în slujba întregului sistem. Porţia pe care o primea fiecare individ era, la fel , câştigată. Valorile capitaliste puse sub mâna fermă a monopolului de stat. Câştigai cât lucrai, atâta timp cât erai omul lor. Ce vroiau ei? Să participi activ la evoluţie, ca parte a marilor experimente făcute în slujba ştiinţei. Conceperea unui om era urmată de manipularea materialului genetic. Cea mai importantă urmare era în principal medicală: organismul uman era ajutat să poată mai mult, programat să lupte cu bolile ce-i decimau înainte cu miile. Durata de viaţă se mărise considerabil, cu 30% mai mult decât în secolul anterior. Desigur, echipele de intervenţii care se ocupau cu manipularea genetică nu eliminaseră total riscurile unor erori. Nu era neobişnuit ca rezultatele experimentelor să fie nefericite, incapabile de adaptare, dar sacrifiul lor era făcut în numele ştiinţei. Pentru omul modern, pericolul de a muri nu era în timpul vieţii, ci înainte de naştere. Dacă ajungea să se nască, experimentul reuşise. Dacă nu, nici nu era conştientizat ca persoană, ci ca experiment nereuşit.
De asemenea, de-a lungul vieţii, oamenii „puneau umărul” la evoluţia omului modern. performanţele intelectuale şi fizice erau monitorizate şi se încerca intensificarea lor, optimizarea rezultatelor prin diferite proteze interne, stimulenţi chimici sau specializarea celulelor stem. Sporturile nu mai reprezentau o competie a abilităţilor naturale, ci o întrecere a oamenilor de ştiinţă, care-şi foloseau „donatorii de organisme” în demonstraţii impresionante.
Seymour Clook şi cele câteva comunităţi care i se alăturaseră erau nişte smintiţi ai acelor timpuri. Biserica Timpului părea refuzul evoluţiei, îmbrăţişarea dispariţiei treptate şi nu de puţine ori au fost intervenţii pentru a integra oamenii lor în sistemul modern. Câţiva dintre ei au cedat. Tragedia lor a fost că, lipsindu-le adaptările omului modern, nu au trăit pe măsura expectanţei în megaoraşul modern, ci au plecat prematur, neatingând cine ştie ce culmi. Biserica Timpului avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii. Nu mai era vorba despre individ aici, ci despre comunitate. Împreună, trebuia să asigure continuitatea în timp şi să transmită filosofia lor mai departe. Viaţa era trăită aşa cum venea, ei se considerau subjugaţi ritmului natural, şi nu stăpânii lui.
Presiunea era uriaşă asupra lor, iar viaţa nu era uşoară. Coloniile erau ecosisteme fragile, ce trebuiau îngrijite cu participarea fiecărui membru. Multe dintre resurse erau reciclate şi drămuite atent. În colonii, siguranţa nu mai era asigurată decât de grup. Deşi fuseseră în sfârşit adunaţi de Clook, mai existau reminiscenţe ale unor conflicte trecute între aşezări. Viziunea liderului era însă o lumină de speranţă pentru toţi şi puteau să o atingă numai împreună. Vroiau să se îndepărteze de NGR sau orice altă superputere şi să prindă rădăcini în bătrânul continent al Africii.
Întreaga Africă devenise o rezervaţie naturală şi un izvor de resurse. Se ridicaseră mai multe puncte de interes, oraşe industriale în care lucrau specialişti şi migraseră populaţiile din întinderile continentului. Iar multe petice rămăseseră goale, străbătute doar de populaţii de animale sălbatice. Prăpastia dintre viaţa în lumea modernă şi rămăşiţele acestei lumi străvechi era adâncită şi mai mult de condiţiile vitrege de trai ale continentului. Dacă în continentele tehnologizate controlul meteorologic era complet, aici lipsa adaptărilor te putea costa. Viaţa străveche de subzistenţă a triburilor nomade, a societăţilor tradiţionale, rămăsese o ciudăţenie a naturii. Într-adevăr, au rămas şi acolo câteva suflete în afara reţelei NRG-Lux-Trifecta.
Până la urmă, oamenilor le rămăsese puterea de a alege, însă nu existau multe opţiuni: trăieşti în modernitate sau supravieţuieşti ca animalele care te vor înconjura.

(va urma, cred)

(Prima parte aici)
Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).

Biserica Timpului (partea I)

Brett băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase tabachera, cu gesturi lente şi privirea fixată pe noul sediu NRG, colosul din fibră de carbon şi aerogel în care impurii mişunau ca într-o termitieră, învârtind roţile marelui mecanism economic. Bricheta aprinse tutunul şi Brett inspiră otrava, într-o contemplare pasivă. Dar gândurile lui o luau razna. Acea clădire în faţa căreia stătea, pe spaţiul verde de plante artificiale, reprezenta moartea lui, nu numai ca om, dar ca unul dintre ultimii puri ai planetei. Ultimii oameni care şi-au semnat sentinţa, refuzând manipularea NRG-ului.
Ochii lui căprui, brăzdaţi de vinişoare roşii, adunaseră oboseala întregii sale vieţi. 65 de ani în acest sistem, născut un paria şi, culmea, dorindu-şi asta. Brett şi cei ca el erau ultimii puri de pe planetă, cei al căror ADN nu fusese modificat genetic. Credinţa i-a izolat într-o comunitate marginală, din afara oraşului, rămăşiţele unei colonii stabilite acolo la începutul deceniului 6 din secolul XXI. Atunci NRG a devenit oficial „Dumnezeul” majorităţii oamenilor.
După cinci generaţii de la preluarea puterii, Brett, deşi absent la naşterea prăpastiei dintre ei şi impuri, încă simte greutatea enormă a consecinţelor războiului dintre ei. Un război fără sânge şi fără foc, unde prizonierii pot să meargă unde vor ei, iar morţii încă trăiesc. Dar cei pierduţi nu mai au nume, ci numere.
Ceea ce-i aminti de vechea lui cunoştinţă, Rula, domnişoara impură care se ocupa cu finanţele lui. Brett se ridică de pe banca de aluminiu transparent şi se îndreptă spre sectorul A din centru. Trenurile subterane erau singurul mijloc de transport pe care-l folosea în megaoraşul ca o termitieră, pentru că acolo respira noutăţi şi vedea viitorul. Iar viitorul nu suna bine, pentru că, pentru puri, în viitorul apropiat toată existenţa lor va deveni istorie. Fie vor muri, fie vor înceta să mai fie puri, cum mulţi dintre ai lor au ales.
În trenurile subterane, chipurile celor de lângă el se schimbau în fiecare zi, niciodată nu vedeai aceeaşi persoană de două ori. Brett nu se putea simţi mai străin decât atât nici dacă s-ar fi stabilit pe Marte sau în coloniile-satelit. Reclamele proiectate pe geamurile vagoanelor îl scoteau din lumea lui interiorizată prin explozii de răsete şi actori îmbrăcaţi strident. Toată lumea cânta "Live the NRG life", în timp ce pe ecrane defilau mâncăruri colorate şi noi adrese de lumi virtuale.

- Domnule Brett, bine aţi venit!
Vocea cristalină îi aparţinea domnişoarei al cărei cod îi apărea lui Brett pe brăţara de identitate şi interacţiune ca „Rula”. Ea administra conturile lui şi actualiza parolele de identificare.
- Niciodată nu vă schimbaţi, aşa-i?
- Ştii, Rula, ăsta-i corpul meu preferat.

Rula îşi schimba înfăţişarea ca parte din ritualul ei zilnic de îngrijire. Fetelor din city nu le plăcea să ghiceşti cum vor arăta mâine şi se întreceau în accesorii şi modificări corporale. Rula zâmbea din spatele ecranului transparent cu irizaţiile dinţilor ei sclipitori şi perfect aliniaţi, învârtind pe deget o suviţă argintie din coama ce i se răsfira pe umăr. Brett fusese identificat, iar vizita lui consemnată încă din momentul în care a păşit în clădire. Rula îi ştia fişa medicală, raportul psihologic, scanarea completă în timp real şi datele tranzacţiilor făcute de la ultima întâlnire.
NRG investiseră în sisteme sofisticate de supraveghere pentru a şti orice mişcare a termitelor lor. Libertăţile indivizilor porneau de la alegerea casele lor, la felul cum arătau. Eforturile de a supravieţui au fost minimalizate. Hrana era diversificată în laborator, plantele erau „pe steroizi”. Cel mai des se folosea bambusul ca bază pentru toate nutrientele. Era modificat astfel încât să produce vaccinuri, vitamine sintetice, minerale, apă, dar şi arome artificiale. Bambusul avea toate gusturile posibile şi nu avea nevoie nici de căldură, nici de timp pentru asta. Creştea cu 100 de centimetri pe zi, într-un mediu controlat. Hrana era procesată sub formă de pilule, prafuri sau lichide. Timpul acordat hrănirii era minimizat. Poftele era potolite de hibrizii de culori şi arome, mereu apărea ceva nou.

- Rula, am venit să retrag totul. Vreau să îmi elimini contul după ce transferi totul către Seymour Clook.
- Domnule, sunteţi sigur? Rula îl privea de sub genele false din fibră optică, luminiţe ce-i accentuau vulgaritatea.
- Da.
- Trebuie să înregistrez confirmarea. Vă rog să puneţi palma dreaptă pe şablonul de pe ecran şi să priviţi spre punctul roşu de deasupra.

Seymour Clook era creierul din spatele acţiunilor în care îi mobilizase pe toţi purii rămaşi. Urmau să se mute şi să se unifice într-o nouă colonie, iar de acolo să încerce să salveze rasa lor, într-un ultim efort pentru a lua o gură de aer în timp ce imperiul NRG îi asfixia ca într-o pungă de plastic. Seymour avea avantajul cunoaşterii inamicului, căci reuşise timp de mai multe decenii să trăiască cu ei necontaminat. Pusese bazele unei reţele de droguri sintetice şi deschisese multe porţi cu produsele lui. Fericire, călătorii fanteziste în timp, îngheţarea unei clipe, pierderea de sine – ce nu aduceau substanţele lui?
Impurii... Trăiau nestingheriţi din roadele NRG-ului, dar îi omora plictiseala. O existenţă liniară în care trebuie doar să îţi alegi culoarea părului din acea zi şi aroma prafului de bambus tasat în pastile nu le umplea timpul rămas. Munca făcută de oameni se limitase la asigurarea faţadei: relaţii cu publicul, operatori, actori. Restul muncii o făceau maşinăriile. Drogurile le umpleau timpul.
Iar Seymour le oferea ce vroiau: substanţe pure, care se maturau după un anumit interval, care necesitau Timp. Credinţa purilor era timpul. Că orice scurtătură duce la dezechilibru şi colaps. Că tot imperiul NRG se va prăbuşi sub propria greutate i va trage toţi impurii după el.
Colonia purilor putea fi ultima mână de oameni rămasă pe pământ după acest dezastru. O altă renaştere. Destinaţia? Africa.

(va urma)

Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese. 
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).

Anca şi Matei, cei doi cititori ai mei

Vreau să încep prin a mulţumi Google-ului că pune în slujba mea serviciul de statistici şi mă ajută să îmi cunosc cititorii. Astăzi am analizat datele după care este căutat blogul şi, precum un cercetător britanic, le-am pus cap la cap ca să ajung la următoarea concluzie: am doi cititori.
Îi cheamă Anca şi Matei, sunt uşor retardaţi, opsedaţi sexual, dar mânaţi mereu de un tumult interior şi de întrebări care le chinuie conştiinţa.
O să vă prezint povestea lor, care este 100% adevărată şi senzaţională (şi conţine cuvinte foarte urâte), deşi pe ici, pe colo, mi-am permis să completez spaţiile libere*.

Matei este un tânăr promiţător, inventiv, cu dorinţele şi defectele unui om normal. Prima dată a ajuns pe blog căutând motosape în rate, ceea ce m-a indus în eroare, făcându-mă să cred că lucrează în construcţii. Mi-am dat seama când a revenit că nu este cazul, ci Matei este un pic confuz, căutând motosape pentru futut. Pe vremea aceea Matei era abia ieşit din hăţişurile pubertăţii şi nu-şi cunoştea corpul foarte bine. Avea tot felul de nelămuriri: cât de mare trebuie să fie fundul unui băiat? cum fac pipi bărbaţii prin penis? ce nume să-i pun penisului? şi alte întrebări de genul aceasta... Se analiza în oglindă şi începuse să îşi cunoască propriul corp (episoade din seria "bărbaţii şi penisul la pişoar"). Au trecut lunile fără prea multe evenimente, până când Matei a revenit pe blogul meu, întrebându-se ce poate fi jupuirea pielii de pe mâini? Nu am avut tăria să-i spun că-i de la masturbarea compulsivă, dar şi-a dat singur seama, pentru că mai târziu s-a hotărât: "caut gagică".

Anca, pe de altă parte, era mult mai pricepută în ale dragostei şi ştia foarte bine ce doreşte. Astrologic, cel puţin, era clar: femeia taur vrea slugă la pizda ei. Anca avea nevoie de un bărbat care să-i fie slugă şi se simţea din ce în ce mai singură, dezvoltând fantezii sexuale, cel mai des o fantezie cu unchiul ei acasă. Dar unchiul nu era acasă şi Anca a hotărât într-o zi să-şi ia viaţa sexuală în propriile mâini şi să-şi caute un bărbat cu cea mai mare pulă. A început să se intereseze cum să te prezinţi în lenjerie roşie, cum se bărbiereşte o pizdă, iar când s-a simţit pregătită a plecat la agăţat în Revenge.

Matei, între timp, tot căuta gagică, dar nu se simţea sigur pe el. Se gândea că nu este perfect şi că va fi greu să convingă vreo fată să-l placă aşa cum este: cu un penis cocoşat. Căuta tot felul de metode, un prieten l-a sfătuit că băieţii pe fete le trag de păr ca să se fută cu băieţi. Matei avea în minte un adevărat porno mitologic şi dorinţa a devenit atât de mare încât a învins timiditatea lui şi s-a dus şi el în Revenge la agăţat.

Cei doi s-au întâlnit acolo din pură întâmplare, când Anca, puţin cam beată, l-a bătut pe umăr şi l-a întrebat dacă este vreo diferenţă între ochii verzi şi cei albaştri. După ce el i-a explicat că sunt absolut identici, s-a înfiripat ceva, o nouă şi emoţionantă poveste de dragoste.

În zilele următoare s-au întâlnit şi totul era cum nu se poate mai minunat. Matei era îndrăgostit nebuneşte, iar seara se întorcea acasă şi, emoţionat, scria în jurnal: "i-am masat fundul unei fete". Mintea lui îi fugea mereu la Anca şi visa cu ea clipe sexy cu fete care-şi bagă în fund degetul. Anca însă nu era atât de prinsă de pasiune, ci avea îndoielile ei. Cel mai des se întreba cum se sărută o fată cu buze mai mici cu un băiat cu buze mai mari, şi spera ca măcar prima lor partidă de sex să fie reuşită.

Într-o zi, Matei o sună şi îi spune la telefon: Curvă stricată, te iubesc. Ştia că atunci este momentul să-l cheme la ea pentru prima lor noapte de dragoste.

Anca şi Matei au dispărut un timp, apoi au revenit pe blogul meu. Am ştiut ce s-a întâmplat, Matei revenise trist, spunând "a râs de penisul meu mic". Anca, între timp, căuta ajutor în confidenta ei, Magda: "Magda, am nevoie de ajutorul tău... Ce să fac cu Matei până la urmă? E aşa prost la pat :( Să-i dau cu flit şi să-mi găsesc unul care ştie meserie?". Magda a sfătuit-o să aplice nişte incantaţii de dragoste, dar Anca ştia numai incantaţii pentru alcoolism. Se pare că până la urmă şi-a găsit unul care să ştie meserie, pentru că n-a mai căutat nimic pe site.


Matei s-a maturizat brusc de la această primă poveste de dragoste şi a devenit din copilul timid un bărbat rece şi sigur pe el, chiar doriund să-şi facă tatuaje pe pulă. 
El a tras o singură concluzie din toate astea şi se pare că este de acord cu mine: iubirea nu există.


The End


*toate cuvintele îngroşate sunt reproduse fidel din căutările celor care ajung pe blogul meu. Cine naiba m-a pus să scriu porcoşenii? Acum am numai opsedaţi pe aici!

Vicii

Ne dorim toate lucrurile urâte de pe lume...

Ce bine e să minţi!
Să inventezi, să fabulezi, să îi oferi un adevăr alternativ omului de lângă tine. Să nu fii prins niciodată. Să "te scoţi", să minţi cu cea mai senină expresie pe chip, să te convingi chiar pe tine că spui adevărul. Să te înfurii atunci când celălalt nu te crede, ca şi cum ţi-ar jigni conştiinţa.

Ce bine e să înşeli!
Să uiţi complet de cel cu care eşti, să te distrezi. Să nu însemne nimic. Să faci sex cu o persoană nouă. Să faci sex ca să fii plăcut, sau din plictiseală. Să te săruţi cu un străin. Să ţii pe altcineva de mână când vorbeşti la telefon cu iubitul. Să îi spui că ai dormit la o prietenă. Să te gândeşti într-una la altcineva, să îi povesteşti prietenului fanteziile ca şi cum ar fi fost cu el. Să-i spui: eu nu te voi înşela niciodată. Să te conducă acasă şi să-ţi spună "te iubesc, noapte bună!" şi peste 10 minute să ieşi din scară şi să te întâlneşti cu celălalt.

Ce bine e să ai vicii!
Să bei pentru a te îmbăta, pentru a dansa, pentru ca procesul de seducţie să fie mai puţin respingător, să bei vodkă, vin, bere, să torni în tine. Să fumezi iarbă. Să bei cafea dimineata. Să fumezi o ţigară la cafea. Să te întâlneşti cu prietenii doar în oraş la bere. Să iei pastilele cu alcool. Să te întâlneşti cu prietena ta, să beţi suc şi să descoperiţi că nu aţi vorbit mai deloc. Şi că vreţi acasă. Să spui a 273-a oară "mă las".

Ce bine e să fii leneş!
Să te prefaci că munceşti. Să bifezi că ai făcut unde nu ai făcut. Să-i spui tatălui tău că dacă vrea pâine să se ducă singur să o cumpere. Să dea pe afară hârtiile din coşul de gunoi. Să trebuiască să fii rugat ca sa te ţii de promisiune. Să nu te duci acasa la un prieten când e bolnav pentru ca ţi-e lene. Să-ţi fie lene să suni un coleg să-i zici "La mulţi ani!". Sau sa-ţi fie lene să cauţi un cadou şi să cumperi prima chestie pentru care ai bani.

Ce bine e să fii egoist!
Să iei şi partea fratelui tău. Să nu ridici un deget pentru cel de lânga tine. Să crezi ca ţi se cuvine iubirea. Să laşi baltă un prieten deprimat pentru că trebuie să te întâlneşti cu cineva distractiv. Să manânci pe furiş ca să nu împarţi. Să îţi suni prietenii doar ca să ceri câte ceva.

Ce bine e să ceri, să iei, să fuţi, să distrugi, să îţi baţi joc, să te doară în cur, să râzi, să uiţi, să urăşti, să pălmuieşti, să calci în picioare, să ... fii tu.

(2008)

Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!”, organizat de Pioneza Dintre Fese.