Monotonia în care se târăsc zilele mele ca printr-o baltă leşioasă.. mă scârbeşte. Unii ar zice că sunt ok. Unii când mă văd spun că sunt o persoană veselă. Sunt foarte veselă când nu gândesc prea mult, într-adevăr. Atunci chiar ora la care ma trezesc pare ok, statul in casa pare ok, sunt asa de "regulamentara" incat mi se pare ok chiar sa raspund la mesajele baietilor care imi cer id-ul. Si nu o fac pe un ton taios. Le ofer sansa de a intelege.. ca sunt condamnati din fasha la "permanently invisible". Asa ca ii scutesc si le spun politicos "sa ai o zi buna", cand spun asta in gandul meu este doar "sa ai restul zilelor bune sau cum vrei, dar nu-mi povesti despre asta"...
Uneori oamenii cred ca ma cunosc. Incep sa vada tipare in comportamentul meu, aud povestile haioase pe care imi place sa le relatez. Se creeaza un sentiment de complicitate atunci cand spunem "hei.. mai stii cand?" "eee, da, normal ca da". Ma doare totusi atunci cand oamenii cei mai apropiati, care ma stiu cu bune si cu rele, uita mereu ca nici un cuvant nu ma caracterizeaza mai bine decat "inconstanta". Si apar asteptarile.. Ca eu sa fac ce-i mai bine. Chiar si pentru mine. Mie nu-mi place sa incerc sa fiu un om mai bun, am o colectie de defecte cu care deja m-am obisnuit. Mi-a luat foarte mult timp sa fac asta si nu a fost usor, multi dintre oamenii de langa mine nu ma cunosteau pe atunci. Mi-ar placea sa ma accepte asa, sunt varianta imbunatatita a mea. Nu tanjesc prea curand dupa un "proces de purificare prin suferinta". Traiesc linistita cu partile mele urate, chiar incep sa le iubesc.
Asa ca nu te mira ca vreau uneori sa stau singura. Nu te mira ca ne certam - ti-am spus ca este normal, ca as uri o relatie fara certuri. Nu ma detesta nici cand iti spun sa pleci de langa mine, sau cand mi-e greu sa-ti povestesc ceva. Am nevoie sa vorbesc cu constiinta mea uneori. Sa clarific lucrurile singura.
Ma simt fericita cand vad un rasarit de soare singura, pe terasa blocului. Cand sunt deasupra orasului, cu gandurile si fricile mele. Putine locuri le vad ca pe niste refugii, asta poate este unul dintre ele. Cand privesti de sus, scheletul unei cladiri neterminate este frumos, macaralele la fel. Si masinile sunt de jucarie. Iar sus sunt doar eu, deasupra zboara gandurile mele si pasarile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu