duminică, 3 iunie 2012

A 11-a poruncă: Să nu stalk-uieşti pe Facebook!


Am fost azi cu colegii la o conferinţă academică ce a reunit oameni de vază şi intelectuali rasaţi, adunaţi să discute probleme spinoase, atât de spinoase încât mi-au dat o criză de căscat aşa gravă încât mai-mai că mi-am dizlocat maxilarul de câteva ori când lăcrimam în palme pe furiş de somn. După deosebitul eveniment am ieşit la cafea şi m-am întâlnit cu o colegă. După ce am schimbat câteva impresii, am realizat că ne-am uitat toată conferinţa la acelaşi tip, un blonduţ sexos cu nas drept, bărbuţă şi cămaşă în carouri. Tipa ştia tot despre el, cum îl cheamă, cine-i gagică-sa, unde şi-a făcut studiile şi ce a mâncat la bufet, plus că altă colegă a şterpelit creionul lui şi capacul de la pix, într-o pornire fetişist-dubioasă.

Vreau să realizaţi că oamenii motivaţi sunt de neoprit, iar când interesul capătă valenţe romantico-erotice, nu există colţişor neexplorat şi piatra neîntoarsă în căutarea celui mai mic detaliu despre o persoană X. Şi să nu credeţi că oamenii care fac asta sunt neapărat loviţi de soartă cu vreun dezechilibru psihic şi că au uitat să-şi ia pastilele... De când cu Facebook-ul, cred că v-aţi suprins şi pe voi înşivă scormonind tapetul de pe peretele cuiva cu lupa, căutând diverse indicii.

Vorbind cu colega despre chestiile astea şi schimbând diverse tactici şi metode de stalk-uit, am realizat brusc că înţelegerea naturală a acestui subiect şi faptul că nu sunt singura nebună care se uită prin arhivele cuiva înseamnă un singur lucru: există cineva acolo care face chestia asta cu arhivele mele. Până acum credeam doar că există cineva acolo care se masturbează seara cu gândul la mine îmbrăcată în şcolăriţă, însă noua perspectivă m-a fascinat de-a dreptul.

Şi mi-am pus problema: îmi fac o prezentare onestă şi conformă cu sinele meu „real”? Răspunsul este „bineînţeles că nu”. Oricâtă sinceritate aş investi în blogul ăsta şi oricât de selectivă aş fi cu ce pun pe Facebook, de exemplu, rămâne doar o faţetă supusă interpretării şi transformării când este filtrată prin mintea altcuiva. Gândiţi-vă cât de greu este să povesteşti un vis cuiva: niciodată nu-l vom putea descrie atât de bine încât celălalt să-l „vadă” cu ochii minţii, pentru că pur şi simplu nu avem cuvinte atât de cuprinzătoare.

Toată situaţia îmi confirmă încă o dată că modul de a cunoaşte oamenii este de a fi lângă ei, de a trăi cu ei cot la cot nişte experienţe. Şi că timpul nostru preţios ar fi mult mai bine investit în asta decât să-l pierdem construind nişte „cvasi-noi” pe care mai târziu nu-i va recunoaşte nimeni, nici măcar noi, sau să-l pierdem căutând pe Google adresa de e-mail a lui X-ulescu, analizând anunţurile pe care le face pe forumuri când îşi vinde placa de bază sau profilul de LinkdIn, Facebook şi Twitter.

Mergând mai departe, munca asta de detectiv nu te aduce mai aproape de nimeni, ci îţi hrăneşte doar curiozitatea şi înfloreşte o iluzie pe care o suprapui imaginii acelei persoane. Din cauza discrepanţei dintre „persoană” şi „personaj”, ori ajungi să crezi în Feţi-Frumoşi care nu există, ori să scormoneşti în căcat şi să pută. Ăsta-i motivul pentru care îl apreciez pe singurul tip căruia i-am arătat blogul meu şi care a zis „Nu mă interesează şi nu-l voi citi. Vreau să te cunosc pe tine”.