Who killed Santa?

Citeam în tabloidul meu preferat, Irealitatea, o ştire despre o învăţătoare din Statele Unite care, la o lecţie despre Polul Nord, le-a spus copiilor de clasa a doua că nu există Moş Crăciun şi că părinţii le cumpără cadourile.

S-a propus să fie sancţionată, concediată, să i se taie capul, să fie lovită în tibii, să se ducă dracu’, după ce a fost numită nenorocită, Grinch, băgăcioasă, liberală idioată, retardată etc. Părinţii, supăraţi foc că au aflat copiii că nu există Moş Crăciun. Se pare că acest conflict va fi discutat de către conducerea şcolii, care probabil că ia la puricat contractele şi regulamentele, să vadă ce spune birocraţia din învăţământ despre Moş Crăciun: a fi sau a nu fi?

Eu zic să fie Moş Crăciun, dar să fie exact ceea ce este: o poveste, un basm. Copiii pot trăi ştiind că părinţii le cumpără cadouri, nu un moş gras care intră noaptea prin efracţie la ei în casă. Cei mai mulţi copii nici nu locuiesc în case cu hornuri. Eu, când eram mică, mi-l imaginam înghesuindu-se pe gemuleţul din cămară, că ăla nu avea plasă de ţânţari. Mitul s-a spulberat oricum foarte repede la mine-n casă, pentru că eu şi frati-miu nu suntem atât de proşti încât să nu găsim cadourile ascunse în dulap. Şi nu suntem atât de proşti să credem că Moş Crăciun îşi cumpără pantofii şi ceasul de la acelaşi magazin cu unchiul nostru.

Cred că o lume fără Moş Crăciun sau iepuraşul de Paşte este o lume la fel de dulce-amăruie. În loc de „Moşul nu ţi-a adus jucăria pe care o vroiai pentru că te-ai scobit în nas şi nu ai dormit la prânz”, îi poţi spune copilului că nu ţi-ai permis jucăria placată cu aur şi televizor inclus pe care o au toţi colegii lui. Până la urmă, nu mă spetesc la birău ca să-i cumpăr puradelului un ponei ca dup-aia el să spună că e de la Moş Crăciun, nu? Am şi eu nevoie de recunoştinţă!

Propun, deci, să se renunţe la folosirea acestor condiţionări prin basme, prin personaje inventate: Moş Crăciun care ştie dacă ai fost cuminte, Doamne-Doamne care te vede şi te pedepseşte, lupul care vine şi te mănâncă, ţiganul care te fură (hmm, la ăsta nu renunţăm), Zâna Măseluţă care cumpără dinţi, iepuraşul care se ouă, doamna de la Asistenţă Socială care vine şi te ia dacă te bat etc. 

Cum aţi aflat că nu există Moş Crăciun?

P.S.: Am scos un draft vechi de un an când Crăciunul a trecut... pentru că pot.

I don't need a man

Originalul. Nu m-am putut abţine să nu fac şi varianta low-life.*

Mdeah, o altă zi de căcat. M-a trezit setea şi un gust în gură de parcă a fătat o căţea acolo. Beau apă de la robinet, în ciuda coloritului ei ruginiu-tomnatic. ...Ah, eraţi şi voi pe-aici, luzărilor?  E sâmbătă, chiar n-aveţi ceva mai bun de făcut decât să-mi citiţi căcărezele mintale? Dadada, ştiu curvelor că pe la 8-9 o să vă radeţi pe picioare de zor şi-o să vă luaţi mustaţa, şi sperând că poate-poate pică ceva la noapte şi daţi peste vreun tip cât de cât uman cu care să vă lingeţi şi cine ştie ce altceva. Been there, done that.

Sooo, cât de jos sunteţi dispuse să mergeţi de data asta? Eu o să încerc să vă dau exemplele cele mai importante şi mai cunoscute.

I drink because it makes the whole seduction part less repugnant.** Good point! E de reţinut! O să-i atragi mult mai repede privirile dacă eşti tipsy şi lipsită de inhibiţii, decât atunci când dansezi regulamentar, cu fusta la locul ei, rimelul necurs şi fără să te dărâmi peste ceilalţi oameni. Bine, hai că putem păstra partea cu dărâmatul peste ceilalţi oameni, ca plan de rezervă dacă nu merge cu ăsta. L-ai surprins deja privindu-te? Super. Ai 10 minute să te lingi cu el, altfel eşti neinteresantă. Menţine contactul vizual câteva secunde, mai mult oricum nu poţi că eşti rangă, cât să-i dai de înţeles că în seara asta e petrecere la tine în chiloţi şi el este invitat. Vulnerabilitatea pe care o emani odată cu aburii alcoolului o să-l facă să te soarbă la propriu, să-ţi sugă toată faţa pentru că nu mai poţi opune rezistenţă.

Conversaţia lungă şi complexă este defavorizată într-un astfel de loc. Păstrează-ţi arsenalul verbal pentru cineva căruia îi pasă. (Poate singura ta prietenă, căreia îi vei povesti mâine ce flashback-uri ai din seara asta, încercând amândouă să puneţi cap la cap ce s-a întâmplat.) Dă totul dintr-o dată. Misterul vă pierde timpul amândurora. Amândoi ştiţi unde se va ajunge, oricum.

Nu-ţi concentra toată atenţia asupra lui, ignorând oricare alt băiat care încearcă să se apropie de tine. E în avantajul tău să te dorească cât mai mulţi, că acum vine 5 dimineaţa şi nu ai cu cine să te lingi în spatele autobuzului, în drum spre vreo cămăruţă jegoasă în care să-ţi eliberezi hormonii.

Eşti acolo pentru tine, pentru distracţia ta. Nu-l transforma în motivul oricărei acţiuni ale tale, întrebându-te dacă de data asta o să ţi se ceară numărul de telefon sau cum să ceri cu cât mai puţină umilinţă nişte bani de taxi. Tu eşti cea mai importantă! Be yourself, sweetie!

* Disclaimer: articolul original sau ideea lui nu-mi displac, însă m-a făcut să realizez cât îmi displace curtarea şi toate mecanismele cuceririi. Nu vă spun cât de sinistre mi se par "întâlnirile" ("job interviews that last all night"), ieşitul la cafea şi eschivarea discretă în jurul acestui elefant din mijlocul sufrageriei care este dorinţa de a fute ceva. Mie-mi place val-vârtej.
**filmul?

A 11-a poruncă: Să nu stalk-uieşti pe Facebook!

Am fost azi cu colegii la o conferinţă academică ce a reunit oameni de vază şi intelectuali rasaţi, adunaţi să discute probleme spinoase, atât de spinoase încât mi-au dat o criză de căscat aşa gravă încât mai-mai că mi-am dizlocat maxilarul de câteva ori când lăcrimam în palme pe furiş de somn. După deosebitul eveniment am ieşit la cafea şi m-am întâlnit cu o colegă. După ce am schimbat câteva impresii, am realizat că ne-am uitat toată conferinţa la acelaşi tip, un blonduţ sexos cu nas drept, bărbuţă şi cămaşă în carouri. Tipa ştia tot despre el, cum îl cheamă, cine-i gagică-sa, unde şi-a făcut studiile şi ce a mâncat la bufet, plus că altă colegă a şterpelit creionul lui şi capacul de la pix, într-o pornire fetişist-dubioasă.

Vreau să realizaţi că oamenii motivaţi sunt de neoprit, iar când interesul capătă valenţe romantico-erotice, nu există colţişor neexplorat şi piatra neîntoarsă în căutarea celui mai mic detaliu despre o persoană X. Şi să nu credeţi că oamenii care fac asta sunt neapărat loviţi de soartă cu vreun dezechilibru psihic şi că au uitat să-şi ia pastilele... De când cu Facebook-ul, cred că v-aţi suprins şi pe voi înşivă scormonind tapetul de pe peretele cuiva cu lupa, căutând diverse indicii.

Vorbind cu colega despre chestiile astea şi schimbând diverse tactici şi metode de stalk-uit, am realizat brusc că înţelegerea naturală a acestui subiect şi faptul că nu sunt singura nebună care se uită prin arhivele cuiva înseamnă un singur lucru: există cineva acolo care face chestia asta cu arhivele mele. Până acum credeam doar că există cineva acolo care se masturbează seara cu gândul la mine îmbrăcată în şcolăriţă, însă noua perspectivă m-a fascinat de-a dreptul.

Şi mi-am pus problema: îmi fac o prezentare onestă şi conformă cu sinele meu „real”? Răspunsul este „bineînţeles că nu”. Oricâtă sinceritate aş investi în blogul ăsta şi oricât de selectivă aş fi cu ce pun pe Facebook, de exemplu, rămâne doar o faţetă supusă interpretării şi transformării când este filtrată prin mintea altcuiva. Gândiţi-vă cât de greu este să povesteşti un vis cuiva: niciodată nu-l vom putea descrie atât de bine încât celălalt să-l „vadă” cu ochii minţii, pentru că pur şi simplu nu avem cuvinte atât de cuprinzătoare.

Toată situaţia îmi confirmă încă o dată că modul de a cunoaşte oamenii este de a fi lângă ei, de a trăi cu ei cot la cot nişte experienţe. Şi că timpul nostru preţios ar fi mult mai bine investit în asta decât să-l pierdem construind nişte „cvasi-noi” pe care mai târziu nu-i va recunoaşte nimeni, nici măcar noi, sau să-l pierdem căutând pe Google adresa de e-mail a lui X-ulescu, analizând anunţurile pe care le face pe forumuri când îşi vinde placa de bază sau profilul de LinkdIn, Facebook şi Twitter.

Mergând mai departe, munca asta de detectiv nu te aduce mai aproape de nimeni, ci îţi hrăneşte doar curiozitatea şi înfloreşte o iluzie pe care o suprapui imaginii acelei persoane. Din cauza discrepanţei dintre „persoană” şi „personaj”, ori ajungi să crezi în Feţi-Frumoşi care nu există, ori să scormoneşti în căcat şi să pută. Ăsta-i motivul pentru care îl apreciez pe singurul tip căruia i-am arătat blogul meu şi care a zis „Nu mă interesează şi nu-l voi citi. Vreau să te cunosc pe tine”.

Chimia

Faza cu chimia este binecunoscută între prietenii mei buni, după ce un scorpion egotist a considerat că secunda cu care mi-am prelungit uitatul la el (din greşeală, probabil) înseamnă că vreau să mi-o tragă. Şi mi-a trimis omul mesajul cu chimia: „Ştiu că şi tu simţi chimia dintre noi, nu o poţi nega. Dar dacă vrei să te prefaci că nu-i aşa, prefer să ne salutăm şi atât”, apoi i-am trimis un mesaj: „Salut!”. ...Şi a rămas faza cu chimia, de care râdem răutăcios când ne mai amintim.

Totuşi, să ştiţi că există chimie. Nu între mine şi scorpionul egotist, ci în general. Chimia care decide dacă futaiul va fi bun sau nu. Dacă va fi o labă cu partener sau dacă simpla amintire a lui îţi răscoleşte gonadele. Chimia este răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă să fii bun la pat?”.

Să fii bun la pat, pe vremea când nu trecusem de pragul de 2 centimetri ai virginităţii, mi se părea rocket science. Bine, atunci nici nu ştiam să merg pe bicicletă. Ce legătură are? Păi: „(smiorcăit) Nu pot să merg pe porcăria asta! Tre’ să dau şi din pedale, să mă uit şi-n faţă, să-mi ţin şi echilibrul, să am grijă şi pe unde merg! Cum puii mei le fac pe toate de-odată?!”. La fel şi cu sexul: tre’ să ţii ritmul, să mai şi respiri, să te şi concentrezi, să şi gemi duios, să-ţi şi pipăi partenerul pe unde-l gâdilă în mod plăcut. Cum puii mei le facem pe toate de-odată?!

Pe mine, la mersul cu bicicleta m-au ajutat două beri. Aşa am învăţat eu să merg: am băut două beri, m-am suit pe bicicletă şi am mers. Comparaţia cu sexul rămâne şi aici valabilă. Nu este rocket science, ci este chimie organică.

După câţiva ani de antrenamente, după ce te prinzi care-i faza cu împerecherea la oameni şi mai prinzi nişte mişcări de la unul, de la altul (de la una, de la alta), stai şi te întrebi: „Ce înseamnă să fii bun la pat?”. Ce l-a făcut să-ţi spună că te iubeşte în cele mai pasionale momente, ce l-a făcut să zacă cu o expresie pe faţă de parcă se uită la Calea Lactee pe tavan? Şi după ce te întrebi toate astea, ţi se umflă guşa-n tine şi-ţi zici „Mamă, da’ bună la pat mai sunt!” şi îţi doreşti să te cloneze cineva ca să poţi face dragoste cu tine însăţi.

Numai că îţi aminteşti apoi de eşecurile pe care le-ai îngropat într-un sertăraş al cadourilor urâte din minte. Îţi aminteşti de tipul care nu scotea nici pâs, de ăla care a plecat la baie ca să se rezolve singur, de altul care aproape a căscat de plictiseală şi ăla care a zis că îi e lene să o facă cu tine. (Inventez, of course. Hîhî). Parcă erai bună la pat mai devreme, a?

Deh, cu toţii avem zile mai bune şi zile mai proaste, chiar şi cei mai buni dau chix. Plus că unii nu înţeleg. N-ai cum să-i explici prostului că ce faci tu acolo e artă şi că Charles Bukowski a scris o carte despre tine numită „Odă”. Nu, glumesc. Ideea este că dacă nu-i chimia, rămânem cu salutul, şi nici măcar.

Nu există o reţetă pentru a fi bun la pat. Da, sunt câteva detalii tehnice pe care le prindem cu timpul, iar o documentare pe net şi una-n propria baie nu strică. Însă totul depinde în definitiv de potrivirea cu celălalt. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că mirosul natural unei persoane vă înnebuneşte şi vă ridică sângele-n cap. Feromonii veseli. Chimie. Iubirea e chimie. Sexul e chimie în mare parte. Dacă ne dorim cam aceleaşi lucruri, iese cu scântei şi focuri de tabără... pardon, artificii. Dacă nu este, mai bine ne numărăm banii, că tot plouă afară.

Şi acum nu-i aşa că au sens drăcoveniile gen parfum de vagin sau spray cu feromoni?  Parcă-parcă începe să aibă sens şi faza aia cu „Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. De-asta iubesc ştiinţa, că se preocupă de toate aspectele vieţii noastre. Că lucrează pentru noi şi explică cine suntem. Şi de ce suntem buni la pat.

De ce nu mă uit la comedii romantice

Dacă citeşti acum asta, te felicit pentru faptul că nu te-ai sinucis ieri. Pentru că, da, 14 februarie este o zi cu o rată mare de sinucideri (şi de masturbări). Din păcate, se pare că societatea ne vrea cuplaţi, altfel sigur este ceva în neregulă cu noi, din moment ce nu ne vrea nimeni („Fata asta n-are prieten? Sigur are un picior de lemn/trei sfârcuri/sindromul Tourette/incontinenţă fecală”). Oamenii fără partener sunt automat consideraţi şi „în căutare de partener”, astfel că toată lumea dă o mână de ajutor, pentru că este o vacă Milka în fiecare. Astfel ajungi să fii prezentată tuturor vecinilor, colegilor, verişorilor care au şi ei un picior de lemn şi nu au prietenă.

...Dar poate chiar eşti în căutare şi le împărtăşeşti părerea. Te consideri greşit(ă)? Vrei prieten(ă)? Cauţi gagică? Sunt două abordări care funcţionează în cele mai multe dintre cazuri: pentru băieţi este abordarea „cocky and funny”, iar pentru fete este „Manic Pixie Dream Girl” a.k.a. „being Zooey Deschanel”.

Cocky and funny

Mai pe româneşte, “coios şi haios”. Cele mai multe fete sunt cucerite de un bărbat care îmbină în mod fericit coiosul cu haiosul. Întotdeauna împreună, niciodată separat.

Deşi primul impuls este să foloseşti pupincurismul şi tot cavalerismul din dotare pentru a impresiona o fată, de multe ori transmite un alt mesaj: că nu te consideri destul de bun pentru ea. Da, există fete care se simt confortabil pe un piedestal şi care te vor folosi mai mult ca sigur ca taburet pentru a-şi odihni papucul.

 

De-asta “cocky and funny” mi se pare o abordare mult mai bună. Nici mârlan, nici clovn, ci un tip puţin arogant, jucăuş, care-i atrage atenţia şi care o intrigă. Unul care să o trateze ca pe un egal şi care să nu pară a venera fiecare pereche de sâni pe care o întâlneşte. Merge de minune.

Personajul antagonic este tipul care se plânge că ajunge mereu “doar prieten”. Ştrumful, dacă vă mai amintiţi.

Am citit un comentariu care mi-a plăcut MAXIM despre tipii care se plâng că sunt ştrumfi: “There's a difference between a genuine 'nice guy' and a 'Nice Guy TM' Genuinely kind, nice people? Difficult to find. Nice Guy TM? Everywhere.

For those confused, a Nice Guy TM is a man who constantly complains that women don't want to date him, and he doesn't understand because he's such a NICE GUY! He lets them walk ALL OVER him, he does EVERYTHING for them, and ALL in the name of TRUE LOVE... even though they've said 'No' to his repeated requests to date. A woman is not obligated to date a man because he's 'nice', especially when he's only being nice in order to manipulate her into dating him. A person is NEVER obligated to date someone else. EVER. My right to choose my partner trumps your desire to date me no matter if I'm actually attracted to you.

This breed of person takes his romance cues from Romantic Comedies. If a person pursued me the way men pursue women in romantic comedies, I wouldn't fall in love, I'd file a restraining order. When a woman says no, she is not saying 'try harder'. She is saying 'no'. Your refusal to acknowledge that will NOT suddenly result in her falling head over heels for you.

When we ask where the 'nice guys' are, we mean the ones who are actually worthwhile. Not a manipulative jerk that thinks the universe owes him a girlfriend for being 'nice'. I am NOT a reward for good behavior. I AM a person.

In case I missed anyone with the clue-by-four, it's SEXISM. I am a woman, and my rights are JUST as important as yours. My rights are NOT decided by what my baby maker looks like or how I express my gender. My right to say no? NON-NEGOTIABLE.”

Şi pentru că s-a specificat problema oamenilor care cred în comediile romantice, ajungem şi la bolnăvicioasa pasiune pentru fetele care par Zooey Deschanel.

Manic Pixie Dream Girl

Nu trebuie să o ştiţi pe Zooey Deschanel neapărat ca să înţelegeţi, este suficient să vă amintiţi protitipul protagonistei din comediile romantice: tipa aia foarte copilăroasă, cu buze umede şi ochii mari, care chicoteşte şi sare într-un picior şi de care te îndrăgosteşti când o vezi pe faleză, în lumina apusului. Tipa care vrea ceva profund, tipa cu care faci dragoste, cu care mănânci căpşuni cu frişcă şi care râde colorat când îţi pune frişcă pe nas. Tipa cu care ai încerca pupătura de eschimos şi nu te-ai simţi ca un tolomac.

Am mai auzit pe la unii băieţi că apreciază fetele drăguţe care nu sunt conştiente de cât de drăguţe sunt şi se poartă frumos cu ei. Copii, hai să lămurim ceva: ele doar PAR să nu ştie cât de drăguţe sunt. Credeţi că nu au oglinzi în casă? Normal că ştiu că sunt drăguţe, pentru asta petrec 2 ore în baie să se defrişeze, merg la coafor, se împodobesc şi-şi pun fundiţe în păr.

Erotismul infantil restabileşte nevoia bărbatului de a fi în control şi de a proteja făpturile care depind de el. Iar pentru femeile care tind să depindă de partenerul lor, a fi o lolită cu ochi mari aduce avantaje care pot părea insignifiante, dar care întăresc constant raportul dintre ei. El îi cară rucsacul, se duce după tampoane la 2 noaptea, îi lasă locul de la geam, ea îi zâmbeşte şăgalnic şi se sprijină pe antebraţul lui puternic şi statornic. Ca în poveştile cu prinţese: el o salvează, ea arată bine.

Un personaj antagonic al acestei manic pixie dream girl a fost Clemetine din Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Şi citez: “I'm not a concept. Too many guys think I'm a concept or I complete them or I'm going to make them alive, but I'm just a fucked up girl who is looking for my own peace of mind. Don't assign me yours”.

Unde vreau să ajung cu toate astea? La faptul că nevoia oamenilor de basme trebuie să înceteze, pentru că ne blochează în relaţii superficiale, inclină balanţa puterii în cuplu prea mult şi duc la căsnicia de coşmar pe care o vedeam în Familia Bundy. Viitoarea soţie nu va fi o Zooey tot timpul, la fel cum nici ea nu va avea un prinţ salvator lângă ea.

And we lived happily ever after

Cea mai odioasă strângere de mână

Din ciclul „ce lucruri mărunte mă scot din minţi”, vreau să îmi spun oful în legătură cu strângerea de mână. Deşi noi fetele o facem mult mai rar, sunt ocazii în care faci cunoştinţă cu cineva şi se întâmplă şi strângerea de mână.

Deşi, în general, cel mai temut stil de a strânge mâna este peştele mort, există alt obicei care pe mine mă scoate din sărite şi compromite orice şansă de a mă înţelege cu persoana care a făcut asta: acel strâns de mână în care cealaltă persoană îţi oferă doar degetele sau vârfurile degetelor, stil adoptat în special de femei (încă nu am văzut bărbat care să facă asta). Mi se pare nesimţire curată să faci aşa ceva, mă jigneşte şi mă enervează îngrozitor.

Este echivalent cu gestul de a şterge gura sticlei cu mâneca înainte să bei după cineva, cu acel cineva de faţă. Da, sunt oameni sensibili, germinofobi, puţin paranoici, se pot transmite multe boli astfel. Este mai politicos să refuzi să bei sau să-ţi cumperi tu separat o sticluţă de apă plată sau să-ţi aduci ceaiul de sunătoare de acasă. În al doilea rând, chiar este mai curată mâneca aia?? Mâneca pe care ai târât-o pe toate mesele, cu care ai atins barele de metrou, în care tuşeşti şi pe care s-a căcat un porumbel este mai bună pentru tine? Sper ca mâneca ta să aibă herpes!

Revenind la acel strâns de mână, în care ţi se oferă vârfurile degetelor pentru o secundă şi nu se aplică nici un pic de presiune... Acest gest transmite o evidentă lipsă de interes pentru persoana ta, lipsă de consideraţie şi un aer de superioritate pe care eu nu le suport. Nu-mi plac oamenii care nu se obosesc să zâmbească şi au aerul ăla de autosuficienţă pe mutră. Locul lor nu este în societate, ci într-o peşteră.

Mă enervează atât de tare, încât promit că data viitoare când vreo prinţesică de-asta îmi dă vârfurile degetelor la ciupit, o s-o apuc cu cealaltă mână şi o să-i trag toată palma, apoi o să-i aplic stilul cheie franceză. Apoi o să spun cu zâmbetul pe buze „Scuze, trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini”.

Take that, acriturilor!

Foto

Visit Romania. Small country. Great people. Useless, full of crap advertising.

A apărut o campanie de advertising alaltăieri care-şi doreşte să aducă turişti în România prin prezentarea unor mari personalităţi din istoria ţării. Intraţi aici dacă nu o ştiţi deja.

Nu mă mişcă deloc. Mi-este egală cu acele articolaşe de prin ziare de tipul „Un român este imaginea mişcării Occupy Wallstreet. Îl cheamă Brandon Watts şi de fapt e american, dar să vedeţi, că stră-străbunicul lui şi un văr de-al doilea au origini în România”.

În primul rând, a spera că turiştii vor veni doar pentru că un om care s-a născut aici a inventat ceva este o prostie. „Darling, unde mergem în concediu vara asta?”. „Hai în România, am auzit că Nadia Comăneci s-a născut şi antrenat acolo, să mergem să privim şi noi cerul din acelaşi unghi din care îl privea ea!”. „Hai în România, să vedem dacă o fi aerul mai special, că mulţi oameni deştepţi s-au născut acolo!”. Yaay!

Trecem peste ideea neinspirată de a folosi campania în turism. Să zicem că n-ar fi aşa şi că, aşa cum spune cineva pe Facebook, este „un tip de iniţiativă şi un tip de mândrie şi respect faţă de ţara în care te-ai născut”, iar rostul campaniei este “să te retrezească la demnitatea ta de român”. Serios? Această mică şi colorată rubrică de “Ştiaţi că…” tip calendar de perete mă va retrezi la demnitatea mea de român?

Dacă ar fi să atribui acţiunilor unei persoane meritul acestei naţiuni, ce aş mai zice despre românii care au furat o statuie de bronz de pe mormântul lui Odobleja? Ce aş mai zice despre faptul că nu pot vizita colecţia Henri Coandă pentru că n-am mai văzut Muzeul Tehnic din Bucureşti deschis de ani de zile? Ce aş mai zice despre România acestei campanii când casa în care a locuit Nicole Paulescu este lăsată în paragină, ca multe alte case memoriale care au scăpat de demolare? Dacă se rătăceşte vreun neamţ sau un american pe aici, ce-i arătăm? Posterele colorate?

Dacă cei care au gândit campania se aşteaptă să mi zburlească pielea de mândrie naţională, greşesc. Să vă reamintesc că toţi aceşti oameni au studiat prin străinătate, iar dacă îi căutăm tot pe acolo îi găsim? De ce nu facem o campanie mai tristă, mai gri, despre marii români care au părăsit ţara pentru a avea parte de recunoaştere? În asta îi includ şi pe medici, pe profesori, pe inventatori, sportivi, pe toţi cei care nu au primit ce meritau în ţara lor. Includ şi persoana de pe Facebook care vorbea despre mândria de a fi român şi îi doresc numai bine când va pleca în Suedia pentru studii.

Nu există ţara-mumă care naşte copii frumoşi şi deştepţi, cu gene bune şi educaţie aleasă. Oamenii ăştia au muncit mult şi şi-au urmat pasiunea. Ei sunt oameni universali, nu România culege laurii pentru meritele lor. Suntem obişnuiţi să ne îmbătăm cu apă rece şi vorbim cu patos despre mândria de a ne naşte aici, dar ne plictisim repede. România e o ţară-mumă singură, că nimeni nu vrea să se angajeze într-o căsnicie cu ea. O lăudăm că-i frumoasă şi îi lăcrimăm pe şorţ când plecăm, dar cam atât.

Pe lângă aceste campanii de advertising şi jingle-urile de pe Guerrila, hai să mai facem ceva frumos: să ne vizităm ţara, să o curăţăm, să vorbim frumos despre ea prin străini, să-i îngrijim monumentele şi munţii, să-i vorbim corect limba şi să o cunoaştem. Să avem o relaţie de lungă durată cu ea, nu doar să-i facem cu ochiul.

P.S.: În camera mea, pe o etajeră, am un mic bust al lui Eminescu. Ştiţi unde l-am găsit? La ghenă. Small country. Great people.

Foto