Mihaela

vineri, noiembrie 13

Eram şi eu luni cu prietenii printr-un clubuleţ unde mai mergem să ne scuturăm apatia şi fundurile...
Lume multă, minţi alcoolizate... Vedeam în jur oameni râzând, flirtând, discutând tare, cât să acopere duduitul boxelor. O atmosferă mişto, muzică de toate naţiile, un năduf suportabil, cât să îţi energizeze trupul încins deja de vodka tonică sau shoturile de jager...
De fiecare dată când mergem acolo observ comportamente de curtare. Şi comportamente pre-coitum uneori. :D Îmi place să analizez comportamentele de agăţat ale oamenilor. Într-un club cu oameni din toate categoriile vezi o paletă variată de tipare. Unii vin şi se împing în tine în timp ce dansezi, cam aceeaşi strategie pe care o aplică libidinoşii în aglomeraţia din autobuz. Alţii încep clasic să ceară un foc. Cumpăraţi-vă, bă, brichete! Fetele de obicei se strâng toate într-un cerc şi dansează între ele, ceea ce îmi pare un vestigiu al horelor de la şezătoare. Apoi se duc toate la masă şi se aşează, în acelaşi timp. Asta îmi aminteşte de jocul de la grădiniţă cu scaunele, când se oprea muzica trebuia să te aşezi repede pe scaun. Alte metode de agăţat sunt mai subtile. Cele de la bar oferă mai multe posibilităţi de a discuta. În timp ce aştepţi să-ţi dilueze ăia vodka pe sub tejghea, mai sunt vecinii de coadă care intră în vorbă cu tine. De obicei treaba se termină acolo. O dată, v-am şi povestit, Alina a fost agăţată la garderobă. Asta a fost pe stilul "nici n-ai intrat bine". O modalitate inedită mi s-a întâmplat mie la un moment-dat, când aşteptam lângă baie să întru, sprijinită de perete, iar un tip a venit cu pas grăbit, m-a pupat pe obraz şi a dispărut. Practic, nu s-a întâmplat nimic, deci nu m-a agăţat, dar m-a luat prin surprindere. Ia să încercaţi şi voi metoda asta. Dar să nu veniţi la mine cu contuzii de la poşetuţele domnişoarelor. O chestie mai hardcore a fost într-o seară când mă duceam şi eu la baie, ca omul, şi când deschid uşa, văd un tip şi o tipă cum se ling de zor. Nici n-a apucat bine să mă pufnească râsul, că tipa m-a tras înauntru şi a început să mă sărute. Numai că m-a muşcat la un moment-dat aşa de tare şi unfecfi de buză, că l-am lăsat pe el victimă a vampiroaicei şi am plecat.

Să revin însă de unde am plecat... Luni eram şi noi la o zbânţuială în clubuleţul respectiv. Pe la 4-5 dimineaţa Alina plecase acasă, iar eu rămăsesem încă pe metereze, savurând muzica de la înălţimea boxei pe care mă suisem. (Într-o zi o să cad de acolo...). Atunci am observat un grup lângă scenă, care abia intrase. Două fete şi doi băieţi. Erau atât de fresh faţă de noi, ceilalţi, încât atrăgeau atenţia prin simplul fapt că dansau cu energie şi patos. Cobor eu pe scenă, lalala, lululu, când văd una din cele două fete cum vine spre mine şi se lipeşte de fundul meu mai ceva ca muşamaua într-o zi de vară :))... Şi mă sărută. Uhuuuuu, go girl!
Mihaela o cheamă. Brunetă, foarte micuţă şi delicată, cu buze ca ale lui Duffy şi ochi de mâţă. Purta o bluză vaporoasă albă şi pantaloni negri stretch. Eu eram mai înaltă decât ea, aveam şi tocuri... Şi atunci a apărut bărbatul din mine de care v-am tot povestit.
Atunci am văzut cum este să te agaţe o tipă într-un club. În seara respectivă, m-am simţit super. Sărutări, dansuri lascive, zâmbete kinky şi priviri horny. Îmi plăcea ce talie micuţă avea şi cum se lăsa pe spate când dansa. Îmi plăcea cum îşi băga mâinile în părul meu. Ne spuneam într-una una alteia "ce frumoasă eşti!". Ea era genul care vorbea cu "fata mea", "iubita"... Nu-mi plăcea vocea ei, era stridentă şi agresivă, parcă se răstea mereu când vorbea. Aşa că o sărutam ca să tacă.
Ce m-a frapat a fost urma de răceală pe care o avea, nu fizic, ci psihologic. Era detaşată, a făcut chestia asta de parcă era un obicei pentru ea. Eu am făcut chestii de genul ăsta sub impulsul momentului doar. La ea se simţea un soi de abordare "tehnică", raţională. Nu mi-a plăcut asta.
Unde vreau să ajung: a doua zi m-am simţit dirty. Şi acum înţeleg ce sentiment au băieţii când fac o cucerire într-un club. Este ceva atât de cinic şi lipsit de substanţă. Este ceva pur hormonal, un mod de a-ţi omorî timpul, o modalitate 100% egoistă de a te satisface. Iar fata pe care o agăţi sau care te agaţă... Nici nu vrei să ştii lucruri despre ea. Are o singură funcţie: satisfacţie fizică.
Iar nenorocita de Mihaela nici nu mi-a cerut numărul de telefon! :)))

Top 3 despărţiri

joi, noiembrie 12

M-a inspirat un film să scriu despre subiectul ăsta, iar dacă ghiciţi despre ce film este vorba, veţi primi un premiu. Mai mult decât atât, o să-mi storc creierii să găsesc şi cea mai reprezentativă melodie pentru fiecare despărţire în parte, cea mai sfâşietoare şi lacrimogenă melodie pe care o ascultam, cu masochism, în timp ce mă întrebam ce este în neregulă cu mine.
Topul meu este următorul, în ordinea descrescătoare a adâncimii "depresiunii" în care m-au băgat:

3. Darius, băiatul cu privire de căprioară carnivoră

The Doors - The End

Am avut o pseudo-relaţie cu el, ţinută secret de prieteni şi cunoştinţe, consumată seara, după închiderea barurilor şi prelungită într-o relaţie de fuck-buddies care ne ocupa fiecare vineri seară a fiecărei săptămâni.
O pseudo-relaţie a triunghiurilor. Păi de ce? Păi de-aia: primul triunghi am fost eu, el şi prietena lui cu care împlinise 8 ani de relaţie, de care s-a despărţit exact în perioada în care l-am cunoscut. Fără legătura, doar o coincidenţă. Al doilea triunghi l-am format cu o prietenă comună, în cea mai bizară chestie pe care am făcut-o de dragul unui băiat. (Paranteză: Am fost la ea să vedem un film, el stătea între noi două sub păturică, ea nu ştia de mine nimic, şi uite-aşa, cu puţin întuneric şi mâini de hoţ de buzunare, reuşeşti să pipăi două blonde într-un pat, una neştiutoare şi una îndrăgostită de tine. Partea deranjantă este că mi s-a părut atât de excitant încât am uitat pe moment că vreau să-i înfig un creion în ochi pentru asta.) Al treilea triunghi a implicat o altă prietenă comună, mai degrabă cunoştinţă. S-a gândit el că libertatea, după 8 ani de relaţie, trebuie folosită cu înţelepciune, aşa că trebuie să folosească orice chick-opportunity. A uitat însă principiul acela conform căruia nu trebuie să defechezi în proximitatea reşedinţei tale. Iar eu am uitat principiul celălalt, care spune să nu te îndrăgosteşti de un fustangiu. Culmea, nu i-a plăcut de tipă şi a revenit la pseudo-relaţia cu mine. Până când... n-o să vă vină să credeţi, m-am îndrăgostit şi mai tare de el. Am fost o cascadă de iubire, curgea îndrăgosteala din mine în valuri. Aşa că a înotat mai departe din calea tsunami-urilor mele de iubire şi am terminat-o.
Au urmat însă două triunghiuri formate din eu, el şi prietenii mei de atunci. Pentru că ceva m-a ţinut aproape de Darius mult timp. Mai precis, până când mi-a spus că ar fi vrut să fie cu mine. Atunci am trecut mai departe.

2. Victor, adolescentul cu suflet bătrân

Guns N' Roses - Patience

La început, relaţia cu Victor părea prea deviantă ca să se nască ceva serios. El m-a agăţat cu uimitoarea replică "În seara asta o să te combini cu mine", eu am cedat pentru că auzisem că este virgin (NU ERA), după prima noapte împreună ne-am trezit cu o sticlă de vodkă între noi, şi nu mai pui că era cu 3 ani mai mic decât mine.
A fost o relaţie tumultoasă, cu sex studenţesc, certuri monstru, ameninţări cu bătaia, infidelitate la ordinea zilei... Prietenii îşi amintesc acum doar cât de groaznic era să ne audă certându-ne când mergeam undeva.
Chiar dacă era mai mic, nu l-am putut domina niciodată. Era dur, fuma mult, bea mult, vorbea urât şi avea o privire asortată pentru toate astea: pe sub sprâncenele gata să se încrunte, nişte ochi inteligenţi şi mereu raţionali, chiar şi atunci când m-au privit cu iubire. Nu-i plăcea să se manifeste excesiv, iar excesiv la el însemna normal la altcineva. "Te iubesc" mi-a spus de cel mult trei ori, asta apreciez la el. Când a spus-o, am auzit un cor de îngeri şi fâlfâit de aripi de turturele.
Asta ar fi meritat să fie cea mai dureroasă despărţire, pentru că mi-am făcut-o cu mâna mea. L-am înlocuit. Vroiam să mă distrez, iar el nu avea timp de mine pentru că învăţa. L-am înlocuit cu tipul cel mai distractiv pe care l-am găsit. Şase luni de zile l-am refuzat când a venit să ne împăcăm. Nu-i răspundeam la telefon, îi vorbeam urât, nu mă interesa ce se întâmplă cu el. Pentru că nu mai era Victor al meu, era un Victor care îmi accepta orice tâmpenie. Mi-a spus că mereu voi fi a lui. După şase luni însă, a renunţat. De tot. Mi-a spus că nu mai vrea să ne vedem niciodată.

1. Matei, drama amoroasă din adolescenţa mea tenebroasă

Placebo - Without You I'm Nothing

Am ajuns totuşi la cea mai dureroasă despărţire din istoria mea. Sunt sigură că nu va fi egalată în stupizenie şi intensitatea oftaturilor. La începutul liceului am avut o relaţie de două luni cu Matei. Relaţia a constat în întâlniri de seară în barul de lângă liceul meu. Atât. Am făcut mai multe cu tipul ăsta după ce ne-am despărţit.
Nu ştiu de ce am fost atât de îndrăgostită. Nici nu mai ştiu ce discuţii aveam, îmi amintesc vag cum arăta. Habar n-am ce îmi plăcea la el. Dar eram îndrăgostită muci. Iar eu când mă îndrăgosteam pe vremea aia, acceptam orice din partea lui.
I-am acceptat scuzele stupide atunci când întârzia câte o jumătate de oră. Într-o zi, ieşea din scară şi a văzut că venise o salvare. A întârziat pentru că a ajutat paramedicii să urce targa în salvare. Altădată, a întârziat pentru că magazinul prietenului său a fost spart, iar el a trebuit să stea acolo până a venit poliţia. De Valentine's Day a întârziat 3 ore pentru că l-a încuiat bunica lui din greşeală în casă. Toate ridicările din sprânceană ale prietelor mele nu m-au convins că e un idiot. Într-o zi am descoperit accidental că sunt trecută în agenda lui "Connex". Cine ar mai sta cu un tip care te trece în agendă aşa??? ...Eu. Am rezistat acestor torturi evidente cu zâmbetul pe buze şi gărgăuni în cap. Până când mi-a dat papucii. De faţă cu toţi prietenii mei.
Aproape doi ani am fost obsedată de acel om, am proiectat în el orice calitate pe care o doream la un băiat. A fost o obsesie bolnavă, încă mai am jurnalele în care povesteam cu lux de amănunt fiecare întâlnire cu el (aveam prieteni comuni). Fiecare gest, chiar şi infleziunile vocii. Iar ce nu îl implica pe el direct, avea mereu o conexiune către el. Toate melodiile triste erau scrise despre mine, toate ploile veneau pentru ca eu să sufăr mai mult, şi mai mult.
A fost prima obsesie adolescentină, aceea prin care cred că am trecut toate.

Fiecare dintre ei m-a învăţat ceva, toţi au avut o contribuţie la ceea ce sunt astăzi şi, pe lângă acest top, există multe topuri ale celor mai frumoase lucruri pe care le-am trăit. Dar principalul lucru pe care l-am învăţat este că este de un milion de ori mai bine să simţi suferinţa decât să nu simţi nimic. Aşa că fiţi masochişti şi savuraţi-o, pătaţi pernele cu lacrimi, daţi cu capul în masă, că sunt unele dintre cele mai intense lucruri pe care le veţi simţi în aceste vieţi de carton.

Băiatul rău

Mda... Întrebarea tuturor: de ce au femeile o afinitate către bărbaţii nesimţiţi, care le tratează cu indiferenţă sau chiar le brutalizează, fizic sau/şi psihic?
Am avut şi eu problema asta. Cei care erau prea interesaţi de mine deveneau brusc mai neinteresanţi, plictisitori, ba chiar indizerabili. În schimb, când apărea un tip macho şi cocky, mă entuziasmam şi începeam să oftez după el. Mi i-am dorit înapoi pe prietenii cu care am avut probleme, cei care m-au înşelat, cei care mă tratau cu spatele. I-am părăsit pe cei care mă iubeau "prea mult".
Este unul dintre lucrurile care demonstrează "prostia" proverbială a femeilor. Alături de lipsa simţului orientării şi gândirea alambicată, alimentată de emoţii şi impulsuri. Femeile nu sunt neapărat proaste, ci în ele se declanşează nişte instincte greşite.
Cred că totul se leagă de latura noastră animalică şi de mecanismul biologic de selecţie a partenerului. Pentru că o femelă vrea genele unui mascul puternic, care poate să o apere pe ea şi să-i apere şi progeniturile. Iar bărbaţii care transmit această putere sunt cei activi şi independenţi.
Cel mai des, masculii activi şi independenţi sunt şi egoişti şi insensibili. Sunt cei care nu sunt impresionaţi uşor. Şi, apropo de asta, în momentul în care îi câştigi atenţia unui bărbat pretenţios şi insensibil, ai un sentiment de victorie, tu eşti aceea care l-a "îmblânzit". Când crezi că a fost prea uşor de câştigat ceva, înseamnă că acel lucru nu este valoros. Pentru că succesul se măsoară în efortul pe care l-ai depus ca să-l obţii.
Niciodată nu ne dorim ceea ce avem deja. Este un paradox trist şi motivul pentru care suntem mai mereu nefericiţi. Mereu ne dorim mai mult. Sau, de multe ori, ne dorim altceva. Noutatea ne atrage, pentru că este imprevizibilă.
La fel şi bărbaţii nesimţiţi. Nu ştii cum vor reacţiona, nu ştii ce gândesc, nu ai certitudini în privinţa realţiei cu ei. Şi asta te ţine ca pe ace, în alertă, mereu încercând să cucereşti încă puţin din "teren".
Pe de altă parte sunt "pămpălăii", cum îi numim cu răutate pe cei mai sensibili. Aceştia te tratează ca pe o comoară, te pun pe un piedestal şi îţi dedică ode. Dar tu, femeie ce eşti, nu ai virtutea recunoştinţei. Pentru că nu vrei să simţi recunoştinţă, vrei să simţi satisfacţie, vrei să simţi sudoare pe frunte de la cât ai alergat după un tip. Şi vrei să pui mâna pe umărul lui şi să te uiţi în jur mândră: "este al meu". Vrei să-l escaladezi, ca pe un munte Everest şi să pui steguleţul sus, ca să-l vadă toată lumea.
Mecanismul mi se pare cât se poate de logic şi explicabil. Problema devine alta: ajungi să calci pe respectul de sine pentru a câştiga atenţie. Femeile ajung să accepte comportamentul de troglodit al băiatului rău, pentru că îşi doresc orbeşte atenţia lui. Ajung să se pună pe ele pe locul doi.
Sunt bătute, ignorate, înşelate, subestimate, nerespectate, tratate ca nişte slugi sau ca nişte obiecte sexuale. Pentru ce? Pentru a avea lângă ele un mascul puternic. Păi... Cimpanzeii fac aşa!
Priorităţile trebuie restabilite. Şi la un moment dat trebuie să treci la un nivel superior şi să începi să cauţi bărbatul pe care să-l meriţi, nu să-l îmbrobodeşti. Cel care poate nu se uită prima oară la tine, dar pe care îl cucereşti cu ceea ce eşti, nu cu tone de mândrie sacrificate pe altarul lui. Şi care nu mai este un munte Everest, ci un om cu care comunici şi găseşti o legătură.
Şi atunci te poţi opri din alergat, din asudat, din munci titanice şi poţi savura o relaţie normală, nu relaţia dintre vânător şi vânat.

Una mică

Notă: Am hotărât să las lenea de o parte şi să înfrumuseţez, dar mai ales să întăresc ideile posturilor cu fotografii. Toate sunt furate cu nesimţire de pe internet, mai precis flickr. Din păcate, nu îi mai găsesc pe proprietari ca să-i felicit. Ele mai există şi aici, iar la câteva chiar am specificat şi sursa.

La revedere virtuală!

În numele Sinelui, al Eului şi al Sfântului Moft

sâmbătă, octombrie 31

Zilele astea sunt răcită şi sunt nevoită să stau în casă. Aşa că am avut timp de gîndire, între două antibiotice puternice, la o cană de ceai fierbinte cu lămâie, şi am hotărât că este timpul să schimb ceva la mine.
Iniţial hotărâsem că vreau să-mi vopsesc părul, dar perspectiva efortului depus şi a unei eventuale dezamăgiri estetice m-a făcut să mă răzgândesc. Aşa că voi schimba altceva: atitudinea mea faţă de creştinism.
Am tendinţa, atunci când mai dau peste un blog în care se vorbeşte despre Dumnezeu, păcat, mântuire, Iisus, Biblie şi viaţă după moarte, să fiu incisivă şi ironică şi să preamăresc cunoaşterea prin ştiinţă şi individualismul. Daaar... Greşesc. Părerile mele vin din felul cum am evoluat ca persoană, la fel şi sistemul meu de valori. Dar nu pot să cer tuturor să gândească la fel, pentru că ar însemna să fiu ipocrită şi să nu sprijin individualismul şi libertatea fiecăruia de a crede în ce doreşte.
Chiar dacă văd în creştinism o altă formă de manipulare a maselor şi o metodă arhaică de a ţine oamenii în frâu, ar trebui să respect oamenii care cred în doctrina creştină şi să nu le agit pumnul pe sub nas dacă o fac.
Ce admir şi ce consider ca fiind singurul miracol adevărat este credinţa în sine. Faptul că oamenii găsesc sprijin moral într-o entitate superioară, care nici măcar nu şi-a dovedit existenţa concret. Faptul că promisiunea cazării în Rai îi opreşte să facă lucruri rele.
Din punctul ăsta de vedere, sunt de acord cu unele idei din Biblie. Unele noţiuni de Bine şi Rău sunt şi pentru mine corecte. Dar multe dintre ele nu mi se aplică, pur şi simplu nu rezonez cu ele.

Ar fi interesant însă de studiat modul în care religia a influenţat societatea şi pe câte planuri a făcut-o. Este una dintre variabilele importante ale ultimilor 2000 de ani (mă limitez la creştinism acum). Şi, chiar dacă unele practici sau dogme mi se par complet depăşite, existenţa în sine a religiei mi se pare foarte naturală şi de înţeles, pentru că ea reprezintă o explicaţie pentru necunoscut, încercarea de a defini scopul nostru pe pământ şi un mijloc de a rândui societatea. Modul în care se impune este strict dictat de faptul că oamenii îşi doresc putere şi sunt fiinţe interdependente. Prin religie se stabileşte un set de reguli şi o ierarhie, la fel ca şi prin statutul social sau starea materială.
Este doar propriul nostru criteriu de selecţie naturală. Numai că omul, ca specie, este mult mai puţin nevoit să supravieţuiască, fiind prijinit de sistemul în care se află. Totuşi, împărţirea nu se va face niciodată egal, de aceea nu au avut succes regimurile care visau la egalitatea între oameni.
Dar revin la ideea iniţială: îmi voi schimba atitudinea faţă de oamenii care cred în Dumnezeul creştin. Pentur că şi eu am credinţa mea, şi ateii o au pe a lor etc. Este dreptul fiecăruia să creadă în ceva.
Singurul caz în care voi mai reacţiona va fi dacă cineva va încerca să-mi impună să cred. Atunci voi explica frumos că Dumnezeul meu este altfel şi nici el nu îmi dă voie să mă închin la alte zeităţi, pentru că altfel mă va trimite în omologul iadului creştin, unde voi munci într-un call center 18 ore pe zi, voi mânca doar mâncare de regim, nu va exista muzică şi va trebui să joc şah cu Nichita din Romană în timpul meu liber.

Amin