Minţi stricate

Dacă ar fi să dau vina pe altă persoană în afară de mine pentru obiceiurile mele promiscue şi pentru permisivitatea cu care am tratat o bună perioadă de timp tot felul de bărbaţi, ar fi Tudor.
Mi-am imaginat de câteva ori cum aş fi fost astăzi dacă nu l-aş fi întâlnit niciodată pe Tudor... În mod sigur, mai eliberată de regrete, cu nişte principii mult mai solide şi nu aş fi avut niciodată blogul ăsta.
Vi l-am menţionat pe Silviu într-una dintre postările mele de la început. Primul meu prieten... Nu excela la capitolul inventivitate, nici la partea estetică şi nu era strălucit nici din punct de vedere intelectual. Ce ar rămâne? Sexul. Era nasol şi la partea cu sexul. Cred că psihologic era virgin, mai virgin decât eram eu fizic atunci când l-am cunoscut. Asta pentru că nu reuşea să se elibereze, să se implice destul şi să mă facă şi pe mine să mă simt mai în largul meu.
Cum spunea cineva... Noi oamenii suntem ca nişte vite legate de un copac. Copacul reprezintă reperele noastre morale, percepţiile noastre. Pe măsură ce creşte copacul, creştem şi noi, iar lesa se lungeşte, teritoriul nostru devine mai vast, vedem mai mulţi copaci, mai multe vite şi le înţelegem. ...Ei. Eu şi Silviu aveam nişte lese foarte scurte. Iar copacii noştri erau cam departe unul de altul. Nu ieşea de nici o culoare.
Asta nu ne-a oprit totuşi să experimentăm în modurile normale pentru adolescenţii generaţiei noastre. Tehnic, am experimentat, însă a fost totul atât de fad şi conformist, indiferent cât de îndrăzneţe erau ipostazele, nu exista pasiune între noi nici să aprinzi un chibrit.
V-am ocolit puţin prin relaţia mea "furtunoasă" cu Silviu ca să înţelegeţi de ce Tudor a exercitat o asemenea fascinaţie pentru mine.
La început mi-a oferit siguranţa unei relaţii inocente, ca între vecinii de cartier, aceia pe care îi vezi cu plasa în mână şi îi saluţi cu un zâmbet de complezenţă, dar de fapt îţi sunt perfect străini. Încetul cu încetul, împingea această relaţie spre ceva mai familiar, o invitaţie la o Cola, un schimb de muzică pe internet, "Ce mai face frati-tu?" etc. Prima ieşire "serioasă" a fost într-o seară de iulie, după ce mă întâlnisem cu Silviu, iar Tudor m-a sunat să îmi spună că mă aşteaptă în faţa blocului cu o surpriză.
Surpiza era una dintre metodele lui de a impresiona puştioaice ca mine. Scopul lui era să îţi răstoarne orice aşteptare, să îţi sădească îndoieli, să te aducă pe o margine de prăpastie. Reuşea să creeze o atmosferă de rebeliune, de evadare din realitate. Exact lucrul după care tînjeam, acele clipe care întrec orice beţie şi orice drog, clipele în care simţi cu toată fiinţa ceva nou.
...Am fost în noaptea aia în pădure. M-a "răpit" din faţa blocului după ce mă întâlnisem cu Silviu, ne-am urcat în maşină şi am făcut cunoştinţă cu şoferul din el, care ţin să menţionez că este nebun de legat. Când am ajuns în pădurea Băneasa la una din bariere, în tot desişul ăla a răsunat scârţaitul frânei de mână cu care a întors maşina la 180 de grade. (Eu în gândul meu, vă daţi seama: "Ce palpitant!!"). A fost o excursioară ameţitoare ca senzaţii, mă simţeam liberă. Auzeam leii de la Zoo cum rag, foşnetele pădurii, se vedea doar Luna. La întoarcere am tăcut tot drumul, pentru că trecusem brusc şi neaşteptat la nişte sentimente confuze. Mă atrăgea într-un mod inexplicabil şi enervant.
Bineînţeles că mişelul ştia tot, planul lui dădea roade, totul a fost calculat şi atent dozat, eu cădeam pradă în mod previzibil. M-am îndrăgostit ca proasta. Abia aşteptam nopţile. Atunci deveneam liberă, Silviu era acasă şi pentru mine nu mai exista, eram Eu-Noaptea. Descopeream chestii şi eram cu dibăcie ghidată de mintea idioată şi bolnavă a lui Tudor spre o euforie de senzaţii şi revoluţii morale.
Ieşeam din mine, nu exista realitatea. Iar ăsta este unul din lucrurile care mă face fericită: să evadez.
...Am mai revenit în acea pădure, am cunoscut senzaţia fabuloasă de îţi arunca hainele pe o potecă şi de a întinde mâinile spre Lună. Cred că dacă nu ar fi fost atâţia ţânţari prin locurile acelea eram în dispoziţia necesară şi pentru o incantaţie satanică sau ceva de genul ăsta. Beţie fără alcool, trip fără droguri.
...Când mergeam la el să stăm în camera lui obscură, să fumăm şi să bem vin alb la lumina monitorului, era cel mai probabil că o să mă chinuie în vreun fel. Era foarte puternic, nu aveam nici o şansă să mă opun şi îi plăcea să mă vadă cum încerc să scap în joaca noastră. De multe ori atingea limita suportabilităţii, ori mă gâdila până când credeam că o să leşin sau o să fac pe mine, ori mă strângea de încheieturi până mi le albea. Apoi era dintr-o dată blând , m-a obişnuit cu o minunată alternanţă între disconfort şi plăcere. Mângâierea umărului pe care îl muşcase, sau o sărutare uşoară ca un fulg pe o vânătaie.
...Într-una din zile devenisem atât de devianţi încât mă alerga cu cuţitul prin casă. :)) M-am oprit să văd ce face şi, ţinându-mă strâns cu o mână, plimba tăişul rece al cuţitului pe pielea mea. Vârful era apăsat suficient cât să nu spargă pielea şi lăsa un şănţuleţ în urma lui, senzaţia era fantastică. Nu judecaţi până nu încercaţi. Totul este psihologic. Dacă o persoană ajunge la mintea voastră, orice lucru vi se va părea ok, nu vor exista perversiuni, dar nici normalitate.
...Stăteam pe balconul lui şi fumam, vorbeam despre lucruri pe care nici să le gândesc nu mai pot. Nu am mai ajuns de mult timp la acel extaz mental pe care îl ai când lumea este întinsă în faţa ta ca un tablou imens, când poţi să-i scotoceşti fiecare cotlon şi să o străpungi cu sabia îndoielii. Atunci nu eram cinică. Atunci mintea mea era ca ceara topită: modelabilă, incandescentă şi molatică.
Relaţia noastră nu era o relaţie, era o complicitate. Eu îl înşelam pe Silviu, el o înşela pe prietena lui, cu care mai ieşeam ocazional la un suc. Noi doi în faţa ei, jucând un teatru perfect, simulând inclusiv o stângăcie în a ne împrieteni unul cu altul. Era un joacă extrem de interesantă pentru mine. Pentru noi, imoralitatea era o formă superioară de existenţă, era refuzul de a fi cum trebuie (pe care l-am resimţit mereu şi încă îl mai resimt).
Însă totul, totul se întoarce. Orice lucru are o consecinţă. Albul nu e alb fără negru. Am alunecat pe panta cealaltă, unde nu mai acceptam atât de uşor imoralitatea, dualitatea. Atunci a devenit greşit. S-a defectat mecanismul fin care menţinea echilibrul. Am simţit pentru prima oară sentimentul scârbos pe care îl ai când ştii că el în secunda asta şi-o trage cu alta. Când eşti atât de aproape de locul unde se întâmplă asta încât ai vrea să ia foc clădirea.
Aşa că a consultat planurile lui elaborate şi l-a citit pe cel care prevede "proasta s-a îndrăgostit". Soluţia a fost să plece, să se îndepărteze. Cred că acela a fost de fapt singurul semn prin care mi-a arătat că îi pasă.
Am trecut peste el, dacă îl văd pe stradă ne salutăm cordial, ca doi amici. Vocile noastre nu spun absolut nimic, privirea trece peste privirea celuilalt cum trece mercurul pe sticlă.
Însă mi-au rămas de la el nişte arsuri. Nu fizice, psihice, care nu pot fi dezvăţate. Nu pot să uit sentimentele de libertate şi de cădere în gol, nici sămânţa imoralităţii incubată în mine, nici ura amestecată cu dorinţa.
Tudor a fost primul băiat cu care mi-am înşelat prietenul. De atunci, mi-am înşelat toţi prietenii pe care i-am avut. Pentru asta poate că va creşte cu un grad, acolo, temperatura cazanului din iad în care va fierbe. :))