Imaculaţii

Există o specie de oameni care mă sperie mai tare decât clovnii, mi se par foarte dubioşi şi stranii: oamenii aceia imaculaţi, care zâmbesc tot timpul şi au numai lucruri pozitive de spus.

Pentru mine, singura explicaţie rezonabilă pentru o asemenea atitudine este Xanaxul în cantităţi mari. Altfel nu-mi explic această seninătate afişată şi propovăduită peste tot.

Sunt o fiinţă destul de senină, mi s-a spus de multe ori că sunt prea amabilă, zâmbesc des etc. Dar sunt unii oameni care duc asemenea drăgălăşenie la extrem. Ei sunt politically corect, se îmbăiază în toleranţă şi urările de bine curg din ei în cascade. De ce??? Pentru ce?!

M-am gândit eu aşa... Pentru EI fac toate astea. (Conform teoriei că altruismul nu există). Au nevoie să se simtă persoane bune, le este teamă că nu sunt suficient de virtuoşi. Pot fi sau nu pot fi religioşi, dar eu îi consider superstiţioşi. Numeşte-o karma, roata care se învârteşte, destin, cum vrei... Aceşti oameni s-au subjugat unei astfel de credinţe. Cred că atitudinea asta iisusciană este pentru ei o investiţie în viitor. Pentru că mai târziu vor fi răplătiţi.

Dar nu este cumva ceva care merge doar într-un univers paralel? Unde mai este frumuseţea acestei lumi dacă suntem numai zâmbet şi totul e format din curcubee? Cum mai iese albul în evidenţă dacă nu există negrul? De ce să acceptăm senini tot ce ni se întâmplă şi să îmbrăţişăm cu seninătate acolo unde trebuie să ne opunem? (sau să ne-o punem? :D ).

Oameni buni, lăsaţi-o mai uşor cu "pastilele de linişte".