Biserica Timpului (partea I)

Brett băgă mâna în buzunarul hainei şi scoase tabachera, cu gesturi lente şi privirea fixată pe noul sediu NRG, colosul din fibră de carbon şi aerogel în care impurii mişunau ca într-o termitieră, învârtind roţile marelui mecanism economic. Bricheta aprinse tutunul şi Brett inspiră otrava, într-o contemplare pasivă. Dar gândurile lui o luau razna. Acea clădire în faţa căreia stătea, pe spaţiul verde de plante artificiale, reprezenta moartea lui, nu numai ca om, dar ca unul dintre ultimii puri ai planetei. Ultimii oameni care şi-au semnat sentinţa, refuzând manipularea NRG-ului.
Ochii lui căprui, brăzdaţi de vinişoare roşii, adunaseră oboseala întregii sale vieţi. 65 de ani în acest sistem, născut un paria şi, culmea, dorindu-şi asta. Brett şi cei ca el erau ultimii puri de pe planetă, cei al căror ADN nu fusese modificat genetic. Credinţa i-a izolat într-o comunitate marginală, din afara oraşului, rămăşiţele unei colonii stabilite acolo la începutul deceniului 6 din secolul XXI. Atunci NRG a devenit oficial „Dumnezeul” majorităţii oamenilor.
După cinci generaţii de la preluarea puterii, Brett, deşi absent la naşterea prăpastiei dintre ei şi impuri, încă simte greutatea enormă a consecinţelor războiului dintre ei. Un război fără sânge şi fără foc, unde prizonierii pot să meargă unde vor ei, iar morţii încă trăiesc. Dar cei pierduţi nu mai au nume, ci numere.
Ceea ce-i aminti de vechea lui cunoştinţă, Rula, domnişoara impură care se ocupa cu finanţele lui. Brett se ridică de pe banca de aluminiu transparent şi se îndreptă spre sectorul A din centru. Trenurile subterane erau singurul mijloc de transport pe care-l folosea în megaoraşul ca o termitieră, pentru că acolo respira noutăţi şi vedea viitorul. Iar viitorul nu suna bine, pentru că, pentru puri, în viitorul apropiat toată existenţa lor va deveni istorie. Fie vor muri, fie vor înceta să mai fie puri, cum mulţi dintre ai lor au ales.
În trenurile subterane, chipurile celor de lângă el se schimbau în fiecare zi, niciodată nu vedeai aceeaşi persoană de două ori. Brett nu se putea simţi mai străin decât atât nici dacă s-ar fi stabilit pe Marte sau în coloniile-satelit. Reclamele proiectate pe geamurile vagoanelor îl scoteau din lumea lui interiorizată prin explozii de răsete şi actori îmbrăcaţi strident. Toată lumea cânta "Live the NRG life", în timp ce pe ecrane defilau mâncăruri colorate şi noi adrese de lumi virtuale.

- Domnule Brett, bine aţi venit!
Vocea cristalină îi aparţinea domnişoarei al cărei cod îi apărea lui Brett pe brăţara de identitate şi interacţiune ca „Rula”. Ea administra conturile lui şi actualiza parolele de identificare.
- Niciodată nu vă schimbaţi, aşa-i?
- Ştii, Rula, ăsta-i corpul meu preferat.

Rula îşi schimba înfăţişarea ca parte din ritualul ei zilnic de îngrijire. Fetelor din city nu le plăcea să ghiceşti cum vor arăta mâine şi se întreceau în accesorii şi modificări corporale. Rula zâmbea din spatele ecranului transparent cu irizaţiile dinţilor ei sclipitori şi perfect aliniaţi, învârtind pe deget o suviţă argintie din coama ce i se răsfira pe umăr. Brett fusese identificat, iar vizita lui consemnată încă din momentul în care a păşit în clădire. Rula îi ştia fişa medicală, raportul psihologic, scanarea completă în timp real şi datele tranzacţiilor făcute de la ultima întâlnire.
NRG investiseră în sisteme sofisticate de supraveghere pentru a şti orice mişcare a termitelor lor. Libertăţile indivizilor porneau de la alegerea casele lor, la felul cum arătau. Eforturile de a supravieţui au fost minimalizate. Hrana era diversificată în laborator, plantele erau „pe steroizi”. Cel mai des se folosea bambusul ca bază pentru toate nutrientele. Era modificat astfel încât să produce vaccinuri, vitamine sintetice, minerale, apă, dar şi arome artificiale. Bambusul avea toate gusturile posibile şi nu avea nevoie nici de căldură, nici de timp pentru asta. Creştea cu 100 de centimetri pe zi, într-un mediu controlat. Hrana era procesată sub formă de pilule, prafuri sau lichide. Timpul acordat hrănirii era minimizat. Poftele era potolite de hibrizii de culori şi arome, mereu apărea ceva nou.

- Rula, am venit să retrag totul. Vreau să îmi elimini contul după ce transferi totul către Seymour Clook.
- Domnule, sunteţi sigur? Rula îl privea de sub genele false din fibră optică, luminiţe ce-i accentuau vulgaritatea.
- Da.
- Trebuie să înregistrez confirmarea. Vă rog să puneţi palma dreaptă pe şablonul de pe ecran şi să priviţi spre punctul roşu de deasupra.

Seymour Clook era creierul din spatele acţiunilor în care îi mobilizase pe toţi purii rămaşi. Urmau să se mute şi să se unifice într-o nouă colonie, iar de acolo să încerce să salveze rasa lor, într-un ultim efort pentru a lua o gură de aer în timp ce imperiul NRG îi asfixia ca într-o pungă de plastic. Seymour avea avantajul cunoaşterii inamicului, căci reuşise timp de mai multe decenii să trăiască cu ei necontaminat. Pusese bazele unei reţele de droguri sintetice şi deschisese multe porţi cu produsele lui. Fericire, călătorii fanteziste în timp, îngheţarea unei clipe, pierderea de sine – ce nu aduceau substanţele lui?
Impurii... Trăiau nestingheriţi din roadele NRG-ului, dar îi omora plictiseala. O existenţă liniară în care trebuie doar să îţi alegi culoarea părului din acea zi şi aroma prafului de bambus tasat în pastile nu le umplea timpul rămas. Munca făcută de oameni se limitase la asigurarea faţadei: relaţii cu publicul, operatori, actori. Restul muncii o făceau maşinăriile. Drogurile le umpleau timpul.
Iar Seymour le oferea ce vroiau: substanţe pure, care se maturau după un anumit interval, care necesitau Timp. Credinţa purilor era timpul. Că orice scurtătură duce la dezechilibru şi colaps. Că tot imperiul NRG se va prăbuşi sub propria greutate i va trage toţi impurii după el.
Colonia purilor putea fi ultima mână de oameni rămasă pe pământ după acest dezastru. O altă renaştere. Destinaţia? Africa.

(va urma)

Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese. 
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).