Biserica Timpului (partea a II-a)

În lumea secolului XXII, stratificarea se simplificase mult. Existau trei mari regiuni între care se împărţea puterea: Americile şi Eurasia, care era împărţită în două subregiuni: Europa şi China. Ţărişoarele secolului trecut fuseseră înghiţite de mult într-un proces forţat de globalizare. Fiecărei regiuni îi corespundea un conglomerat de megacompanii care reprezentau nucleul. NRG-ul corepundea Americilor, Europei îi revenea megacompania Lux, iar China (care înghiţise majoritatea Asiei) era reprezentată de Trifecta.
La „panoul de control” al marilor puteri ajungeau doar elitele. Interesul personal sau politic a fost eradicat, vârful spre care se tindea era să pui expertul potrivit la locul potrivit, un catalizator pentru evoluţia tehnologică. Paşii pe care îi făceau oamenii de ştiinţă erau uriaşi şi repezi. Evoluţia era exponenţială şi orice descoperire era pusă în slujba întregului sistem. Porţia pe care o primea fiecare individ era, la fel , câştigată. Valorile capitaliste puse sub mâna fermă a monopolului de stat. Câştigai cât lucrai, atâta timp cât erai omul lor. Ce vroiau ei? Să participi activ la evoluţie, ca parte a marilor experimente făcute în slujba ştiinţei. Conceperea unui om era urmată de manipularea materialului genetic. Cea mai importantă urmare era în principal medicală: organismul uman era ajutat să poată mai mult, programat să lupte cu bolile ce-i decimau înainte cu miile. Durata de viaţă se mărise considerabil, cu 30% mai mult decât în secolul anterior. Desigur, echipele de intervenţii care se ocupau cu manipularea genetică nu eliminaseră total riscurile unor erori. Nu era neobişnuit ca rezultatele experimentelor să fie nefericite, incapabile de adaptare, dar sacrifiul lor era făcut în numele ştiinţei. Pentru omul modern, pericolul de a muri nu era în timpul vieţii, ci înainte de naştere. Dacă ajungea să se nască, experimentul reuşise. Dacă nu, nici nu era conştientizat ca persoană, ci ca experiment nereuşit.
De asemenea, de-a lungul vieţii, oamenii „puneau umărul” la evoluţia omului modern. performanţele intelectuale şi fizice erau monitorizate şi se încerca intensificarea lor, optimizarea rezultatelor prin diferite proteze interne, stimulenţi chimici sau specializarea celulelor stem. Sporturile nu mai reprezentau o competie a abilităţilor naturale, ci o întrecere a oamenilor de ştiinţă, care-şi foloseau „donatorii de organisme” în demonstraţii impresionante.
Seymour Clook şi cele câteva comunităţi care i se alăturaseră erau nişte smintiţi ai acelor timpuri. Biserica Timpului părea refuzul evoluţiei, îmbrăţişarea dispariţiei treptate şi nu de puţine ori au fost intervenţii pentru a integra oamenii lor în sistemul modern. Câţiva dintre ei au cedat. Tragedia lor a fost că, lipsindu-le adaptările omului modern, nu au trăit pe măsura expectanţei în megaoraşul modern, ci au plecat prematur, neatingând cine ştie ce culmi. Biserica Timpului avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii. Nu mai era vorba despre individ aici, ci despre comunitate. Împreună, trebuia să asigure continuitatea în timp şi să transmită filosofia lor mai departe. Viaţa era trăită aşa cum venea, ei se considerau subjugaţi ritmului natural, şi nu stăpânii lui.
Presiunea era uriaşă asupra lor, iar viaţa nu era uşoară. Coloniile erau ecosisteme fragile, ce trebuiau îngrijite cu participarea fiecărui membru. Multe dintre resurse erau reciclate şi drămuite atent. În colonii, siguranţa nu mai era asigurată decât de grup. Deşi fuseseră în sfârşit adunaţi de Clook, mai existau reminiscenţe ale unor conflicte trecute între aşezări. Viziunea liderului era însă o lumină de speranţă pentru toţi şi puteau să o atingă numai împreună. Vroiau să se îndepărteze de NGR sau orice altă superputere şi să prindă rădăcini în bătrânul continent al Africii.
Întreaga Africă devenise o rezervaţie naturală şi un izvor de resurse. Se ridicaseră mai multe puncte de interes, oraşe industriale în care lucrau specialişti şi migraseră populaţiile din întinderile continentului. Iar multe petice rămăseseră goale, străbătute doar de populaţii de animale sălbatice. Prăpastia dintre viaţa în lumea modernă şi rămăşiţele acestei lumi străvechi era adâncită şi mai mult de condiţiile vitrege de trai ale continentului. Dacă în continentele tehnologizate controlul meteorologic era complet, aici lipsa adaptărilor te putea costa. Viaţa străveche de subzistenţă a triburilor nomade, a societăţilor tradiţionale, rămăsese o ciudăţenie a naturii. Într-adevăr, au rămas şi acolo câteva suflete în afara reţelei NRG-Lux-Trifecta.
Până la urmă, oamenilor le rămăsese puterea de a alege, însă nu existau multe opţiuni: trăieşti în modernitate sau supravieţuieşti ca animalele care te vor înconjura.

(va urma, cred)

(Prima parte aici)
Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).