luni, 27 februarie 2012

Moment Kodak - despre familie


Pentru că astăzi familia mea sărbătoreşte un eveniment important (nuntă de perlă cică-i zice), vreau să vă povestesc câte ceva.

Un prieten vechi de-al meu îmi zicea, când ne-am cunoscut: „Eu am două principii în viaţă: primul este că n-am principii”. La care eu întreb „şi al doilea care e?”. S-a râs de mine cât a fost nevoie şi încă se mai râde la chestii de genul, pentru că mie dacă-mi spui ceva pe un ton serios cred din prima.

Venind vorba despre principii, nici eu n-am multe, dar am devenit fixată pe câteva. Nu voi tolera misoginii (pentru că aşa m-au învăţat zidurile din Bucureşti), nu voi face sex niciodată pentru beneficii de orice fel, nu voi trişa la teste şi nu-mi voi boteza copiii.

Pentru că scriu despre familie astăzi, detaliez puţin problema „nu-mi voi boteza copiii”. De ce? Pentru că eu nu cred în instituţia bisericii sau în învăţămintele creştine. De aceea mi s-ar părea o ipocrizie să îmi botez copiii sau să-i ţin la şcoală când se ţine ora de religie într-o formă confesională. Însă există un singur aspect al problemei pentru care m-aş răzgândi: încărcătura pe care o au astfel de ritualuri în viaţa familiei extinse.

În general nu-mi plac rudele. Nu consider că trebuie să respect un om doar pentru că împărţim informaţie genetică. Însă realizez că este foarte importantă relaţia cu rudele, indiferent cât de puţin valori împărţim, câte conflicte intervin şi cum relaţionăm.

Când îmi vizitez bunicile la ţară, o dată la 1000 de ani, mă duc mereu cu un nivel minim de chef, anticipând bârfele la care trebuie să asist, tristeţea pe care o simt când văd că lucrurile se schimbă în mai rău şi răutatea unor oameni apropiaţi. Însă, ajungând acolo, se întâmplă mereu ceva magic. Sunt câteva seri pe care nu le voi mai trăi niciodată astfel, când se strânge tot familionul, se aşează masa şi se deschid sticlele de ţuică şi de vin roşu, aspru. Flecăreala femeilor care trebăluiesc la bucătărie, mame, mătuşi, bunici, vecine, devine un descântec. Ne aşezăm toţi la masă, copiilor li se taie cu grijă bucăţile de friptură, bărbaţii umplu paharele cu vin şi sifon şi amintirile încep să fie depănate.

La scurt timp, toată lumea vorbeşte tare, în dezacorduri, fraţii îşi amintesc copilăria trăită la sat, în timp ce proprii lor copii smotocesc pisicile şi câinii casei. Ne amintim de cei răposaţi, mereu cu bucurie şi drag, râzând de episoade care tot la reuniuni de familie s-au întâmplat. „Îţi aminteşti când i-am dat lui nea Gică iepure, fără să-i zicem ce e, şi a zis că i-a plăcut la nebunie?” (bunicul meu nu mânca iepure în ruptul capului).

Crăciunul la mine la ţară, unde-mi sunt aproape toate rudele, este o tradiţie care nu s-a schimbat de când mă ştiu. Porcii sunt hăcuiţi într-un mod inuman, ţuica pregătită de cu toamnă fierbe în ceaun cu piper şi dafin, iar câinii cerşesc prin gard o bucată de şorici proaspăt pârlită. Copiii se joacă v-aţi ascunselea prin magaziile înţesate cu lemne de foc, iar în bătătură se adună toţi unchii, naşii, mătuşile şi vecinele care ajută la împărţirea cărnii. Aburii ies din cănile de lut şi din gurile oamenilor şi se râde tare, de pe un munte pe altul (cum zice taică-miu).

În momentele astea îmi place să mă retrag puţin din larmă şi să fac o plimbare prin grădină. La orizont, „în sus”, se văd munţii acoperiţi de zăpadă. „În jos” se văd coline învelite în ceaţă şi e o linişte cosmică, care se aude mai bine decât glasurile oamenilor. În momentele alea simţi că eşti deconectat, eşti într-o vale superbă de munte, glasurile se pierd în peisaj şi e un moment efemer. Îmi dau seama că vom muri cu toţii şi ni se va face veşnica pomenire, se vor naşte prunci şi timpul va trece peste toate ca un compresor cu aburi. Încet, dar sigur.

Nu ştiu ce simt atunci, dacă este tristeţe sau bucurie. Cred că ambele la un loc. Însă familia, în momentele alea, este legătura mea cu lumea. Prin ea sunt şi prin mine va fi. De aceea, cu toate că încerc să respect alegerile individuale ale oamenilor, nu îmi place când aud că unii nu vor copii. Chiar dacă îi voi boteza sau nu, chiar dacă satul familiei mele se va transforma într-o suburbie, vreau să se întrepătrundă şi ei în urzeala asta a familiei.

Şi închei cu o glumă din serialul That 70s Show: „All families are embarrassing. And if they're not embarrassing, they're dead.”

P.S.: La noi în familie nu se zice "Te iubesc", aşa că, pentru mama şi tata: "Noroc şi sănătate şi să ne vină mintea la cap!"

17 comentarii:

  1. poti sa'l respecti, asta nu inseamna sa'l si placi dar asta e alta mancare de peste

    e f. frumos ce ai povestit aici si mai bine embarrassing decat dead

    RăspundețiȘtergere
  2. Îmi menţin afirmaţia: nu respect un om doar pentru că mi-e înrudit. :)
    Da, mai bine embarrassing than dead. :D

    RăspundețiȘtergere
  3. E pacat faptul ca mai ales prin .ro, membrii familiilor tend to grow apart pe motive de mostenire etc :).. Chiar e. Mi-a placut mult descrierea, am simtit-o ^^

    Si sunt de acord la partea cu botezul copiilor, n-as face asa ceva if I could help it. Dar fix tema asta a fost abordata intr-un episod din Scrubs (serial) odata, tatal ateist mama religioasa si in finalul tatal a cedat din cauza ca si-a dat seama ca uneori mai bine iti calci pe mandrie decat sa-ti ranesti astfel familia. heh.

    RăspundețiȘtergere
  4. Taică-miu la fel a făcut. Dacă era după el, nu ne-ar fi botezat, însă i-ar fi sărit ambele familii în cap. Ceea ce mi s-ar întâmpla şi mie. Dar io la ora de religie confesională tot nu-i dau. :D

    Mulţumesc frumos pentru feedback, te mai aştept pe aici.

    RăspundețiȘtergere
  5. Respectul se câștigă, indiferent despre cine este vorba.
    Dar legătura genetică nu o poți nega.
    Când se unesc cele două, o adunătură de oameni cu același bagaj genetic și care se respectă nu are cum să iasă rău, cum nu este ceva rău nici faptul că deși aparent nu există motive, totuși uneori simțim nevoia să ne retragem, să ne îndepărtăm.
    Faza cu botezul și religia... este doar o tradiție,fiecare când se maturizează alege dacă o păstrează sau nu, depinde de câtă minte are fiecare.

    app, Kodak a dat faliment deci nu mai este valabilă fraza asta:))

    RăspundețiȘtergere
  6. posibil sa sun patetic si penibil cu comentariul asta, da' nu cred ca ma duce capul sa-mi dau cu parerea on-topic si de obicei nici nu prea comentez... stiu doar ca citesc, citesc, citesc, imi place si am ajuns sa-ti vanez articolele, care tot la fel de pretioase ar fi si daca ai scrie mai des.
    mai interesant, de obicei trimit link-uri pentru colegi, dar am ajuns sa fiu egoist si sa pastrez postarile tale numai pentru mine, ca si cum placerea de a-ti citi blogul ar fi atat de vinovata si m-as da de gol... dar, pe toti zeii, esti atat de faina si fara a te vedea vreodata!
    once again, apologies for the off topic comment.

    RăspundețiȘtergere
  7. daca chiar vreti sa nu botezati copiii, evitati familia ei! cei crescuti la tara nu stiu prea multe.

    RăspundețiȘtergere
  8. Vad niste comentarii aici fara rost si/sau explicatie. Nu va inteleg oameni, aveti mancarimi in buricele degetelor?

    RăspundețiȘtergere
  9. Scuzaţi-mă că vă răspund atât de târziu.

    Ovidiu, sunt total de acord cu tine. Oricum, până voi avea copii voi reflecta mai profund la importanţa tradiţiilor. Nu ştiu la ce concluzie voi ajunge.

    Tiripici, no apology needed, comentariul tău mi-a făcut inima să crească şi să dospească de la sentimentele calde şi pufoase pe care mi le-a dat aprecierea ta! Îţi mulţumesc mult! >:D<

    Alas, lasă mă, mai bine satanist onest decât creştin nepracticant. Ingenuule! :))

    Barely Virtual, mie-mi plac toate, în afară de fanul meu anonim. :D

    RăspundețiȘtergere
  10. frumos. mi-ai dat tema. uitasem ca si eu aveam o serie despre crescut si despre famelie. o sa scriu despre ce s-a intamplat inainte sa ma nasc, fireste.

    RăspundețiȘtergere
  11. Deci(un super inceput):
    Nu stiu ce rude ai tu de nu-ti plac. Eu am pierdut cateva in ultimii ani si acum imi pare rau.

    Credinta, eu sunt adeptul ideilor extreme(talibane). Nu fac 50 de cruci in fata fiecareia din cele nspe biserici pe langa care trec, nu-mi plac ipocritii care se dau evlaviosi si printre altele mint, barfesc( si alte exemple, e lunga lista)dar nu m-am obisnuit cu ideea ca nu existaca de fiecare data cand sunt intr-o biserica pot sa fiu doar eu cu mine imi limpezesc cel mai bine ideile. Nu stiu cum, it's magic!

    Botezul, nu stiu, mi se pare aiurea sa nu-ti botezi copii, pe langa ca e ca si cum ai vrea sa-i strigi numarul 1 si numarul 2 se pierde si un moment important din viata. Oricum botezul cred ca e o treaba care nu ar trebui sa fie la o varsta atat de frageda pentru un individ, sa poata avea propriile alegeri.

    Ce compunere mi-a iesit :))

    RăspundețiȘtergere
  12. Răspunsuri
    1. ca nu exista ceva peste noi. De fiecare data ...

      m-ai sabotat energetic. Sau lipseste chimia intre mine si blogul tau :/

      Ștergere
  13. Stai, măi... Nu-i botez religios, dar săracii vor avea nume. :))) Nu-i strig "băi, tu ăla mic şi blond!" şi nici 1 şi 2. :)) "Alo, copilu'!"

    Eu îmi limpezesc gândurile cel mai bine la mare. Asta înseamnă că există Poseidon? :D

    :)) De la firefoxul ăla antic.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poseidon ala cu fulgerele? Ba bine ca nu, i se descarca naibi jucaria prin Mamaia in directia vedetelor si se lasa cu silicoane sparte :))

      Apropo de comentariul dinainte, asta sunt: ma plictisesc aia care imi dau dreptate, ma enerveaza aia care nu. Tin de parerea mea pana la ultima picatura de sange. Deci, botezul ... :))

      Ștergere
  14. super para morocar de fain:d

    RăspundețiȘtergere