Chimia

Faza cu chimia este binecunoscută între prietenii mei buni, după ce un scorpion egotist a considerat că secunda cu care mi-am prelungit uitatul la el (din greşeală, probabil) înseamnă că vreau să mi-o tragă. Şi mi-a trimis omul mesajul cu chimia: „Ştiu că şi tu simţi chimia dintre noi, nu o poţi nega. Dar dacă vrei să te prefaci că nu-i aşa, prefer să ne salutăm şi atât”, apoi i-am trimis un mesaj: „Salut!”. ...Şi a rămas faza cu chimia, de care râdem câteodată răutăcios când ne mai amintim.

Totuşi, să ştiţi că există chimie. Nu între mine şi scorpionul egotist, ci în general. Chimia care decide dacă futaiul va fi bun sau nu. Dacă va fi o labă cu partener sau dacă simpla amintire a lui îţi răscoleşte gonadele. Chimia este răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă să fii bun la pat?”.

Să fii bun la pat, pe vremea când nu trecusem de pragul de 2 centimetri ai virginităţii, mi se părea rocket science. Bine, atunci nici nu ştiam să merg pe bicicletă. Ce legătură are? Păi: „(smiorcăit) Nu pot să merg pe porcăria asta! Tre’ să dau şi din pedale, să mă uit şi-n faţă, să-mi ţin şi echilibrul, să am grijă şi pe unde merg! Cum puii mei le fac pe toate de-odată?!”. La fel şi cu sexul: tre’ să ţii ritmul, să mai şi respiri, să te şi concentrezi, să şi gemi duios, să-ţi şi pipăi partenerul pe unde-l gâdilă în mod plăcut. Cum puii mei le facem pe toate de-odată?!

Pe mine, la mersul cu bicicleta m-au ajutat două beri. Aşa am învăţat eu să merg: am băut două beri, m-am suit pe bicicletă şi am mers. Comparaţia cu sexul rămâne şi aici valabilă. Nu este rocket science, ci este chimie organică.

După câţiva ani de antrenamente, după ce te prinzi care-i faza cu împerecherea la oameni şi mai prinzi nişte mişcări de la unul, de la altul (de la una, de la alta), stai şi te întrebi: „Ce înseamnă să fii bun la pat?”. Ce l-a făcut să-ţi spună că te iubeşte în cele mai pasionale momente, ce l-a făcut să zacă cu o expresie pe faţă de parcă se uită la Calea Lactee pe tavan? Şi după ce te întrebi toate astea, ţi se umflă guşa-n tine şi-ţi zici „Mamă, da’ bună la pat mai sunt!” şi îţi doreşti să te cloneze cineva ca să poţi face dragoste cu tine însăţi.

Numai că îţi aminteşti apoi de eşecurile pe care le-ai îngropat într-un sertăraş al cadourilor urâte din minte. Îţi aminteşti de tipul care nu scotea nici pâs, de ăla care a plecat la baie ca să se rezolve singur, de altul care aproape a căscat de plictiseală şi ăla care a zis că îi e lene să o facă cu tine. (Inventez, of course. Hîhî). Parcă erai bună la pat mai devreme, a?

Deh, cu toţii avem zile mai bune şi zile mai proaste, chiar şi cei mai buni dau chix. Plus că unii nu înţeleg. N-ai cum să-i explici prostului că ce faci tu acolo e artă şi că Charles Bukowski a scris o carte despre tine numită „Odă”. Nu, glumesc. Ideea este că dacă nu-i chimia, rămânem cu salutul, şi nici măcar.

Nu există o reţetă pentru a fi bun la pat. Da, sunt câteva detalii tehnice pe care le prindem cu timpul, iar o documentare pe net şi una-n propria baie nu strică. Însă totul depinde în definitiv de potrivirea cu celălalt. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că mirosul natural unei persoane vă înnebuneşte şi vă ridică sângele-n cap. Feromonii veseli. Chimie. Iubirea e chimie. Sexul e chimie în mare parte. Dacă ne dorim cam aceleaşi lucruri, iese cu scântei şi focuri de tabără... pardon, artificii. Dacă nu este, mai bine ne numărăm banii, că tot plouă afară.

Şi acum nu-i aşa că au sens drăcoveniile gen parfum de vagin sau spray cu feromoni?  Parcă-parcă începe să aibă sens şi faza aia cu „Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. De-asta iubesc ştiinţa, că se preocupă de toate aspectele vieţii noastre. Că lucrează pentru noi şi explică cine suntem. Şi de ce suntem buni la pat.