Incubus - fantezie mitologică nocturnă, rece şi bolnavă

Noaptea a devenit bizar de liniştită în al doisprezecelea ceas, când suprapunerea perfectă a limbilor de ceas încremeneşte toată suflarea. Când ochii de văpaie ai animalelor de noapte privesc holbaţi spre acelaşi loc, opus lunii prăfuite şi haloului bolnăvicios al acesteia. În aer se simte nefirescul, o briză rece care mişcă firele de iarbă. Ceva rău este în aer.
Până şi fumul ce iese din hornuri este încovoiat ca de o presiune neobişnuită, curgând în ceaţa lăsată aproape de pământ. Ea doarme în odaia ei, îmbrobodită sub două pături, bolnavă de câteva nopţi. Respiraţia îi este abia perceptibilă, pieptul i se mişcă încet sub cămaşa de in, a cărei ţesătură este atât de rară şi roasă că se ghiceşte culoarea aureolei sânului. I-au aprins lumânări şi au uns-o cu ulei aromat pe frunte, ca să alunge demonul, i-au făcut incantaţii şi mama ei a venit la patul ei, temându-se că nu o va mai vedea vie de dimineaţă. Pe măsură ce treceau zilele, blestemul devenea tot mai evident.
Tânăra femeie avea pielea albă şi lividă, contrastând puternic cu cearcănele ce-i ţineau ochii obosiţi ca într-un căuş. Arăta de parcă sângele se coagulase în ea, de parcă s-ar fi concentrat într-un bulgăre malefic în pieptul ei plăpând, trăgând roşul sănătos din toate venişoarele. Au tăiat-o sub limbă ca să elibereze umoarea otrăvită şi simţea gustul sărat şi metalic al sângelui în fiecare seară mai puţin, mai slab.
În noaptea asta au lăsat-o singură în odaie, temându-se că îi vor tulbura şi mai mult somnul. Mama ei ştia prin ce trece fata, ea însăşi a purtat sămânţa demonului, născând în 100 de zile un băiat frumos ca un tigru, frumos cum este Soarele, înnebunind fecioarele şi rănindu-le cu nimicnicia sentimentelor lui. Timp de şapte ani de la naştere, băiatul a fost ca şi mort. Mama lui îl păstra ca pe o comoară, ca pe o păpuşă, fără puls, fără respiraţie. Timp de şapte ani, băiatul nici nu şi-a mişcat ochii, priveau acelaşi punct de pe tavanul de piatră al hrubei, cu o pupilă moartă. Era fiu de demon, când a sosit timpul, viaţa s-a arătat în trupul angelic, dar sufletul nu a fost niciodată acolo.
Tânăra fecioară, făptură omenească pe de-antregul, avea să poarte la rândul ei sămânţa unui demon şi să nască o făptură ca fratele ei.
În noaptea aceea, unirea se va produce. Nimeni, absolut nimeni nu putea face nimic, orice împotrivire - în zadar, orice leac - fără sens, orice rugă la orice zeu - doar un strigăt disperat ce se pierde în propriul lui ecou.
Noaptea a devenit bizar de liniştită în cel de-al doisprezecelea ceas... Pământul moale din jurul colibei era tasat foarte încet de greutatea unei entităţi invizibile, iar urmele lăsate încercuiau casa, într-un ritm legănător. Urmele demonului sunt cele ale unei copite de cal. În cea mai mare linişte, fereastra şi perdeaua rămân nemişcate, dar urmele copitei se conturează pe pământul bătătorit din odaia fetei.
Somnul ei este curmat dintr-o clipire. Vidul acustic explodează într-un sunet demonic, simţit până în rărunchi, geamătul brutal care o anunţă că demonul va începe să o aibă în propriul ei pat. Este ţintuită de greutatea lui, nu poate să mişte nici un muşchi, nici să strige, nici să respire. Încheieturile i se răcesc şi simte furnicături în buricele degetelor. Aerul din jurul ei se roteşte ca într-un vârtej. Nu poate să închidă ochii, căci demonul nu o lasă, trebuie să vadă.. că nu-l poate vedea. Trebuie să simtă că nu poate face nimic.
Este doar o umbră ce-i apasă pe sticla ochiului, o greaţă ce o întoarce în ea însăşi, ca şi cum spaţiul s-ar comprima în pieptul ei. Îşi simte picioarele străbătute de lame reci, apoi este pătrunsă până în pântec de materia rece ca gheaţa. Demonul este în ea, aude cum carnea strigă de durere. Nu poate să se încordeze, spaima de a muri contopită cu această entitate diavolească este înnebunitoare. Durerea este înnebunitoare. Demonul se înfige, o sfârtecă. Rănile nu sunt vizibile, este groaza lucrului ce nu este palpabil. Totul durează o veşnicie şi în acelaşi timp, nici o clipă.
La primul cântec al cocoşilor, demonul nu mai există. Noaptea îl naşte mereu şi mereu, îl trimite în corpuri tinere. Poate fi femeie sau bărbat, poate fi nimicul. Poate avea fii şi fiice, poate fi un pitic hidos sau o pasăre de foc. Dar de cele mai multe ori este nevăzut, lăsându-şi doar urmele în lumea materială, urme de cal ce înconjoară casele tinerelor femei şi ale bărbaţilor căror le-a fugit îngerul ocrotitor.
Noapte bună!...

Minţi stricate

Dacă ar fi să dau vina pe altă persoană în afară de mine pentru obiceiurile mele promiscue şi pentru permisivitatea cu care am tratat o bună perioadă de timp tot felul de bărbaţi, ar fi Tudor.
Mi-am imaginat de câteva ori cum aş fi fost astăzi dacă nu l-aş fi întâlnit niciodată pe Tudor... În mod sigur, mai eliberată de regrete, cu nişte principii mult mai solide şi nu aş fi avut niciodată blogul ăsta.
Vi l-am menţionat pe Silviu într-una dintre postările mele de la început. Primul meu prieten... Nu excela la capitolul inventivitate, nici la partea estetică şi nu era strălucit nici din punct de vedere intelectual. Ce ar rămâne? Sexul. Era nasol şi la partea cu sexul. Cred că psihologic era virgin, mai virgin decât eram eu fizic atunci când l-am cunoscut. Asta pentru că nu reuşea să se elibereze, să se implice destul şi să mă facă şi pe mine să mă simt mai în largul meu.
Cum spunea cineva... Noi oamenii suntem ca nişte vite legate de un copac. Copacul reprezintă reperele noastre morale, percepţiile noastre. Pe măsură ce creşte copacul, creştem şi noi, iar lesa se lungeşte, teritoriul nostru devine mai vast, vedem mai mulţi copaci, mai multe vite şi le înţelegem. ...Ei. Eu şi Silviu aveam nişte lese foarte scurte. Iar copacii noştri erau cam departe unul de altul. Nu ieşea de nici o culoare.
Asta nu ne-a oprit totuşi să experimentăm în modurile normale pentru adolescenţii generaţiei noastre. Tehnic, am experimentat, însă a fost totul atât de fad şi conformist, indiferent cât de îndrăzneţe erau ipostazele, nu exista pasiune între noi nici să aprinzi un chibrit.
V-am ocolit puţin prin relaţia mea "furtunoasă" cu Silviu ca să înţelegeţi de ce Tudor a exercitat o asemenea fascinaţie pentru mine.
La început mi-a oferit siguranţa unei relaţii inocente, ca între vecinii de cartier, aceia pe care îi vezi cu plasa în mână şi îi saluţi cu un zâmbet de complezenţă, dar de fapt îţi sunt perfect străini. Încetul cu încetul, împingea această relaţie spre ceva mai familiar, o invitaţie la o Cola, un schimb de muzică pe internet, "Ce mai face frati-tu?" etc. Prima ieşire "serioasă" a fost într-o seară de iulie, după ce mă întâlnisem cu Silviu, iar Tudor m-a sunat să îmi spună că mă aşteaptă în faţa blocului cu o surpriză.
Surpiza era una dintre metodele lui de a impresiona puştioaice ca mine. Scopul lui era să îţi răstoarne orice aşteptare, să îţi sădească îndoieli, să te aducă pe o margine de prăpastie. Reuşea să creeze o atmosferă de rebeliune, de evadare din realitate. Exact lucrul după care tînjeam, acele clipe care întrec orice beţie şi orice drog, clipele în care simţi cu toată fiinţa ceva nou.
...Am fost în noaptea aia în pădure. M-a "răpit" din faţa blocului după ce mă întâlnisem cu Silviu, ne-am urcat în maşină şi am făcut cunoştinţă cu şoferul din el, care ţin să menţionez că este nebun de legat. Când am ajuns în pădurea Băneasa la una din bariere, în tot desişul ăla a răsunat scârţaitul frânei de mână cu care a întors maşina la 180 de grade. (Eu în gândul meu, vă daţi seama: "Ce palpitant!!"). A fost o excursioară ameţitoare ca senzaţii, mă simţeam liberă. Auzeam leii de la Zoo cum rag, foşnetele pădurii, se vedea doar Luna. La întoarcere am tăcut tot drumul, pentru că trecusem brusc şi neaşteptat la nişte sentimente confuze. Mă atrăgea într-un mod inexplicabil şi enervant.
Bineînţeles că mişelul ştia tot, planul lui dădea roade, totul a fost calculat şi atent dozat, eu cădeam pradă în mod previzibil. M-am îndrăgostit ca proasta. Abia aşteptam nopţile. Atunci deveneam liberă, Silviu era acasă şi pentru mine nu mai exista, eram Eu-Noaptea. Descopeream chestii şi eram cu dibăcie ghidată de mintea idioată şi bolnavă a lui Tudor spre o euforie de senzaţii şi revoluţii morale.
Ieşeam din mine, nu exista realitatea. Iar ăsta este unul din lucrurile care mă face fericită: să evadez.
...Am mai revenit în acea pădure, am cunoscut senzaţia fabuloasă de îţi arunca hainele pe o potecă şi de a întinde mâinile spre Lună. Cred că dacă nu ar fi fost atâţia ţânţari prin locurile acelea eram în dispoziţia necesară şi pentru o incantaţie satanică sau ceva de genul ăsta. Beţie fără alcool, trip fără droguri.
...Când mergeam la el să stăm în camera lui obscură, să fumăm şi să bem vin alb la lumina monitorului, era cel mai probabil că o să mă chinuie în vreun fel. Era foarte puternic, nu aveam nici o şansă să mă opun şi îi plăcea să mă vadă cum încerc să scap în joaca noastră. De multe ori atingea limita suportabilităţii, ori mă gâdila până când credeam că o să leşin sau o să fac pe mine, ori mă strângea de încheieturi până mi le albea. Apoi era dintr-o dată blând , m-a obişnuit cu o minunată alternanţă între disconfort şi plăcere. Mângâierea umărului pe care îl muşcase, sau o sărutare uşoară ca un fulg pe o vânătaie.
...Într-una din zile devenisem atât de devianţi încât mă alerga cu cuţitul prin casă. :)) M-am oprit să văd ce face şi, ţinându-mă strâns cu o mână, plimba tăişul rece al cuţitului pe pielea mea. Vârful era apăsat suficient cât să nu spargă pielea şi lăsa un şănţuleţ în urma lui, senzaţia era fantastică. Nu judecaţi până nu încercaţi. Totul este psihologic. Dacă o persoană ajunge la mintea voastră, orice lucru vi se va părea ok, nu vor exista perversiuni, dar nici normalitate.
...Stăteam pe balconul lui şi fumam, vorbeam despre lucruri pe care nici să le gândesc nu mai pot. Nu am mai ajuns de mult timp la acel extaz mental pe care îl ai când lumea este întinsă în faţa ta ca un tablou imens, când poţi să-i scotoceşti fiecare cotlon şi să o străpungi cu sabia îndoielii. Atunci nu eram cinică. Atunci mintea mea era ca ceara topită: modelabilă, incandescentă şi molatică.
Relaţia noastră nu era o relaţie, era o complicitate. Eu îl înşelam pe Silviu, el o înşela pe prietena lui, cu care mai ieşeam ocazional la un suc. Noi doi în faţa ei, jucând un teatru perfect, simulând inclusiv o stângăcie în a ne împrieteni unul cu altul. Era un joacă extrem de interesantă pentru mine. Pentru noi, imoralitatea era o formă superioară de existenţă, era refuzul de a fi cum trebuie (pe care l-am resimţit mereu şi încă îl mai resimt).
Însă totul, totul se întoarce. Orice lucru are o consecinţă. Albul nu e alb fără negru. Am alunecat pe panta cealaltă, unde nu mai acceptam atât de uşor imoralitatea, dualitatea. Atunci a devenit greşit. S-a defectat mecanismul fin care menţinea echilibrul. Am simţit pentru prima oară sentimentul scârbos pe care îl ai când ştii că el în secunda asta şi-o trage cu alta. Când eşti atât de aproape de locul unde se întâmplă asta încât ai vrea să ia foc clădirea.
Aşa că a consultat planurile lui elaborate şi l-a citit pe cel care prevede "proasta s-a îndrăgostit". Soluţia a fost să plece, să se îndepărteze. Cred că acela a fost de fapt singurul semn prin care mi-a arătat că îi pasă.
Am trecut peste el, dacă îl văd pe stradă ne salutăm cordial, ca doi amici. Vocile noastre nu spun absolut nimic, privirea trece peste privirea celuilalt cum trece mercurul pe sticlă.
Însă mi-au rămas de la el nişte arsuri. Nu fizice, psihice, care nu pot fi dezvăţate. Nu pot să uit sentimentele de libertate şi de cădere în gol, nici sămânţa imoralităţii incubată în mine, nici ura amestecată cu dorinţa.
Tudor a fost primul băiat cu care mi-am înşelat prietenul. De atunci, mi-am înşelat toţi prietenii pe care i-am avut. Pentru asta poate că va creşte cu un grad, acolo, temperatura cazanului din iad în care va fierbe. :))

Ecler expirat

Cel mai în vârstă dintre toţi a fost Dorin.
Acest bărbat a fost unul dintre catalizatorii care au grăbit începutul acestui stil de viaţă de care tot încerc să scap acum. După despărţirea de Silviu (pe care nu mai are rost să o redau, fiindu-mi imposibil să mai respect ordinea cronologică a faptelor), a urmat un vârtej extatic, care nu mi-a permis să ştiu ce fac, ce vreau, spre ce mă îndrept, cum mă simt. Eram amorţită de nopţi nedormite, de noul meu obicei de a bea, de locuri şi oameni noi. Cum am ajuns în acest vârtej este şi mai trist, însă vreau să vi-l prezint pe acest Dorin.
Îmi petreceam zilele în barul de lângă mine, unde mi-am omorât mulţi ani şi unde am învăţat cum e să fii bârfit, cum e să fii rău şi cum să fii cinic. Acolo l-am cunoscut pe acest Dorin, care nu avea legătură cu toate intrigile, era doar un trecător ocazional. Prin barmaniţă ne-am cunoscut, stăteam la masă cu ei, într-oi zi lenesă de vară, eram cu toţii la terasă, barul pustiu... Am jucat poker, am râs, păream oameni de reclamă la vreo agenţie turistică. "Vizitaţi Bucureştiul! Relaxaţi-vă la unul din barurile de cartier în zilele frumoase de vară caniculară!".
Dorin este un bărbat extrem de interesant. Are ochii bleu, am văzut la puţine persoane asemenea ochi. Ochii bleu de obicei sunt reci, aproape nepământeni, dar Dorin este cât se poate de pitoresc. Înalt, solid, cu cioc, părul tuns scurt, blugi spălăciţi, geacă de piele, şi o voce foarte caldă. Însă peste toate astea era trăsătura lui dominantă: era un tip agresiv, coleric şi foarte stăpân pe sine.

Era şi cam ţăcănit. Am aflat asta pentru că m-am mai întâlnit cu el pe acolo. Avea un prieten, Horaţiu, care avea origini bulgăreşti. Se vedea şi după ceafa de .. bulgar, ca să nu pomenesc vreo necuvântătoare. Dorin făcea din asta un fel de păcat strigător la cer, îi spunea bulgar spurcat, invoca tot felul de obscurităţi istorice care demonstrau că bulgarii nu ar trebui să fie acolo unde ar trebui să fie, pentru că este teritoriu strămoşesc dacic. Pentru că Dorin se credea dac. Nu, nici urmă de moştenire latină prin el, dovada clară era şi numele lui de familie, pe care nu pot să îl spun aici. Cred că dacă Dorin ar fi putut, ar fi vorbit numai folosind cuvintele: ţap, moş, pârâu, barză, viezure etc. "Dă-te-n viezurele meu!", parcă mi-l şi imaginez...
Mai avea ceva ce îl caracteriza foarte bine: avea un mers de cocoş. Nasul pe sus, atitudine agresivă, foarte ţanţoş. Se mai lăuda şi cu "investiţia" lui: burta de bere, singurul lucru care îi trăda vârsta nu tocmai fragedă. (Nu vă speriaţi, între 30 şi 34 de ani). Bea foarte mult, rădea o bere în nici 5 minute, îi plăcea vodka simplă, cu două cuburi de gheaţă. Devenise protectiv cu mine, cred că îi eram dragă. Îmi zicea "copilu'" sau "blondo". Ne plăcea acelaşi fel de muzică, era surprins că ascult chestii vechi, făceam schimb de melodii, de trupe. La un moment-dat am ieşit şi în alte părţi decât în barul de cartier unde ne-am cunoscut.
M-a dus în multe din locurile care acum nu numai că îmi sunt dragi, dar m-am şi plictisit de ele. M-a adus inclusiv în locul pierzaniei, cel despre care vă vorbeam data trecută. Am fost de-a dreptul îndrăgostită pe loc când am fost prima oară. Oamenii, muzica, agitaţia, fumul, pereţii plini de istorie, numele pe care îl auzisem de atâtea ori. Ajunsesem în unul din locurile pe care mi le imaginam de neatins. Cuiburile unor oameni ce aparţin subculturii urbane. Microsocietăţilor, cum mai vedeam prin filme acele locuri unde se intră pe poarta din spate. Ei bine, hiperbolizam.
Într-adevăr, uşa din faţă arăta ca o uşă din spate, oamenii erau cam toţi la fel, dar nu făceau parte din vreo subcultură (poate doar din subcultura pseudo-rataţilor care şi-au găsit locul, toţi cu aceeaşi muzică, cu aceleaşi idei, toţi atei, toţi uşor misogini, fetele toate urâţite voit, cu pretenţii franţuzeşti de stil, frumuseţe "abia trezită din somn", toate poetese, bloggeriţe şi venite din prima bancă a clasei). Eu şi Dorin, acum văd, eram mult mai speciali decât media.
Am mers în multe locuri de genul, vorbeam des la telefon câte o jumătate de oră, mă ameninţa cu chestii de genul "dacă nu eşti cuminte îţi învineţesc ochii", sunt sigură că era un mod mai altfel de a-mi spune "îmi eşti dragă", sau, ca să fiu mai cinică, "vreau să ţi-o trag". Vorbeam mult, râdeam, îmi plăcea de el, am început să îmi imaginez cum ar fi să o fac cu el. Mă intriga stilul lui. Eu în acea perioadă eram prinsă cu altceva, de fapt altcineva, dar cu timpul am ajuns şi să-mi satisfac această curiozitate.
Într-o seară am ieşit cu Dorin într-un loc care acum nu mai există. Dacă ar mai fi existat, m-aş fi dus acolo să îmi mai amintesc, să mai trăiesc senzaţiile. Un loc vechi, pe o stradă mică, plin cu postere din anii 80, cu mese de lemn, cărămizi pe pereţi şi păianjeni pe cărămizi. Dorin era genul care cunoştea barmanii, aşa că aveam tot timpul loc asigurat, conversaţii asigurate... Stăteam la bar şi discutam, încercam să mă fac plăcută, studiam fetele de acolo, le studia şi Dorin, beam... La un moment dat nu ştiu cum vine vorba, eram destul de luaţi, şi îi spun "Cumva vrei să facem sex?" (nu mai am idee în ce context). Se întoarce la mine şi îmi zice "De ce crezi că te-am chemat?". Am rămas un pic surprinsă, încă nu mă obişnuisem cu obiceiul oamenilor de a-şi urma interesul, nici cu schimbările bruşte de păreri pe care le aveam despre oameni când se întâmpla asta. Aşa că m-am isterizat un pic, m-am bosumflat şi a început să râdă de mine.
Trec peste cum s-a întâmplat propriu-zis, voi menţiona numai un Dorin beat, agresiv, puternic, care îmi muşca buza de jos şi cu care am urcat în taxi.
Apartament de burlac. Avea pe pereţi două postere înrămate cu Monica Bellucci şi nu ştiu ce altă babă în tinereţe. Vintage erotique. Superbe, alb-negru. Avea o cuvertură neagră dintr-un material bizar care mi-a lăsat numai scame pe şosete. Draperii grele, ceva verde... un fotoliu. Nu mai ştiu cum arăta camera lui.
Ţin minte cartofii prăjiţi în bucătăria mică, ţigările pe care le fumam cu toate împotrivirile lui (nu înţeleg cum de îi lipsea viciul ăsta), păhărelul de vin pe care l-am vărsat pe teancul de programe tv. Chiar mă plăcea, acum realizez. Avea răbdare cu mine, eu eram puţin sărită de pe fix în perioada aia, sfârşitul adolescenţei şi începutul vieţii reale, nebunia adolescenţei şi îngăduirile unei vieţi "mature". Nebunie, punct, îmi zicea că "nu am toate stolurile acasă".
S-a mai repetat de câteva ori figura, a mai fost o seară bizară în care am încercat să ne uităm beţi la Sin City, iar eu nu am înţeles nimic, drept urmare nu ţin minte din filmul ăla decât o roşcată mişto şi pe Bruce Willis. Dimineţile erau cu mahmureală, ţigări la care strâmbam amândoi din nas, însă le fumam, şi cu câte o melodie care îi plăcea şi pe care o punea pe repeat. De aceea câteva din melodii îmi amintesc perfect de el. Una are un vers care sună cam aşa "Baby don't wake me, let me take you on an endless journey.. We touch, and the softest kiss explodes with lust". Îmi spunea ce planuri are pentru acea zi, apoi plecam, fără să mă conducă, cu un semn de muşcătură undeva sub haine, ori pe umăr, ori pe abdomen. În tramvai mă simţeam aiurea, dar ajungeam acasă şi uitam totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat.
Ultima oară l-am întâlnit la un concert, unde eram cu prietenii mei. Era beat, iar când am plecat m-am dus să îl pup şi m-a prins de antebraţ, spunându-mi să mai stau. I-am zâmbit şi i-am spus că nu pot, că vreau să merg acasă, nu vreau să mai beau. S-a supărat, s-a enervat, mă ţinea foarte tare, îmi spunea să nu fiu bulangioaică, însă începusem să mă enervez, am început să ţip la el şi mi-a spus că dacă nu rămân, nu mai am ce discuta cu el. Aşa că m-am smucit şi am plecat.
Cred totuşi că m-am mai întâlnit cu el odată, pentru că ştiu că i-am spus că m-am supărat pe el pentru acea întâmplare şi mi-a spus pe un ton puţin enervat "Fii serioasă, eram beat, te-ai pus şi tu la mintea mea". Atunci am realizat că am simţit milă pentru el, a spus chestia asta pe un ton enervat pentru că se simţea ca un beţiv şi îi era ruşine.
Cred că ne potrivim foarte bine. Dacă mă năşteam mai devreme şi aş fi luat mai multe vitamine pentru forţă, cred că am fi avut ceva. Am fi avut un divorţ, cazuri de violenţă domestică, am fi avut multe sticle goale şi piatră de râu pe pereţi, pentru că mi-a spus că şi-a renovat apartamentul...

Despre o necunoscută

Eşti o fată frumuşică, ţi se spune mereu că eşti frumoasă..
Oamenii te privesc cu un amestec de admiraţie şi intimidare.
Şi tu ştii că eşti frumoasă, însă abia ai descoperit asta.
Începi să intuieşti cum poţi folosi asta.
Te prefaci timidă şi ruşinată când ţi se fac complimente, dar pentru tine sunt mici victorii.
Pentru că ştiu cum stai zi de zi în oglindă, ştiu că exersezi priviri şi zâmbete,
că îţi faci sute de fotografii pe care le studiezi atentă.
Stai uneori în lumina soarelui de după-amiază şi ai vrea să fie un bărbat aici să te vadă, căci ţi-ai ales rochiţa ta preferată.
Te plimbi singură printre flori, pari foarte prinsă în paginile unui roman pe care îl citeşti pe o bancă,
dar tu te gândeşti doar că vrei să fii privită.
Ai impresia că toţi bărbaţii te vor. Traduci fiecare gram de atenţie prin dorinţă.
Dacă privirea unuia se opreşte o clipă asupra ta, acel bărbat te doreşte.
Eşti o narcisistă.
Ţi-ar plăcea să fii o curvă. Măcar pentru o zi. Dacă ai putea, ai face-o.
Ai materializa toate fanteziile pe care le savurezi singură în camera ta.
Simţi nevoia fizică să fii atinsă.
L-ai cunoscut pe el. L-ai impresionat cu inteligenţa şi misterul tău. Nu eşti ca celelalte.
Nu eşti cea mai frumoasă fată pe care a vazut-o, dar îi place să discute cu tine.
Îi spui drama vieţii tale. Pe un ton aproape indiferent.
Face parte din rolul tău, de fapt cred că inventezi un sfert din ce spui.
Eşti propria eroină a cărţilor scrise de bărbaţi ce iubesc femeile. Acele eroine pe care le citeşti îndrăgostit.
Dicuţiile cu el devin din ce în ce mai profunde.
Însă şi tu ştii că dacă ar fi acum în faţa ta nu ai da doi bani pe discuţii.
Ai vrea să tacă şi să te sărute aproape sălbatic, pentru că eşti atât de singură...
Şi ai continua un rol, mimat aproape perfect, probabil s-ar simţi atât de dorit.
Însă tu te prefaci din nou. Joci rolul femeii fatale, a curvei. Pozezi.
Apoi totul se termină.
A fugit de tine pentru că ai devenit prea dependentă, prea... tu!
Ai pus botul. Aşa ţi-a spus, "Ai pus botul, drăguţă".
Acum suferi şi scrii mult. Şi tot ce scrii face parte din rolul tău, aştepţi persoana pentru care să îl joci.
Eşti singură şi eşti urâtă.

Black

Stiam eu ca nu o sa treaca mult si ma vei chema din nou. Nu poti sa te abtii.
Esti o victima atat de usoara incat uneori ma plictisesti la culme, totul e atat de previzibil.. Poate doar cazaturile tale din ce in ce mai dureroase ma mai amuza. Desi.. pot sa ti le produc de fiecare data.
Esti cea mai buna si in acelasi timp cea mai proasta victima pe care am avut-o. Traiesti in prezent, nu te gandesti niciodata la consecinte.. Ma vrei de fiecare data! Pentru ca nu vezi nici un motiv pentru care sa te opresti.
Te fac sa te simti bine, ti-am gadilat un pic orgoliul la inceput.. Cand esti cu mine te simti altfel. Stiu exact ce vrei si iti dau asta pe indelete. Dar nu uita, trebuie sa platesti acest serviciu. Iar mie imi place sa te vad suferind. Ma amuza patetismul, angoasa.. Ma joc cu tine.
Iti explorez nebunia, o intorc impotriva ta.. Te fac mandra de asta, poate vei indrazni mai mult data viitoare. Nici nu stii cata rabdare am. Imi place sa te intorc impotriva prietenilor, sa savurez certurile si regretele de dupa.
Esti marioneta mea, pot sa te fac sa joci intr-o sceneta porno , apoi pot sa regizez o drama, faci tot ce iti spun. Pot sa te pun pe scari langa un aurolac pe care sa-l tii de mana, sau sa plangi pana nu mai poti.
Esti incapabila sa te aperi, nu mai incerca. Degeaba ma alungi, sau te minti ca ai reusit asta. Iti ofer cele mai nenorocite stari si tot ma vrei . Mereu am exploatat masochismul oamenilor. Iar tu ai atata masochism in tine incat mereu te impinge curiozitatea sa afli ce mai comiti, ce mai gafezi la o intalnire cu mine.

Te las in pace o vreme. Foloseste timpul asta cu intelepciune. Uita-ma! ..daca asta te face sa te simti mai bine.
Dar nu uita ca ma voi intoarce si nu uita ca inca te am .

Şerpi şi fluturi

Încă mai simt dezamăgirea în piept şi dorinţa în pântec, şi îmi plac amândouă la fel pentru că sunt ultimele vestigii ale senzaţiilor pe care mi le dau oamenii.. Citeam spusele cuiva, că este dependent de oameni. Eu aş zice mai degrabă bolnav de oameni, chiar dacă lipsa dozei îţi dă o stare de sevraj. Bolnav şi neaparat trebuie să fie vaccinat. Asta se face exact ca în cazului veninului. Îţi injectezi o doză infimă zilnic, până când începi să creezi anticorpi, celule care să îţi pună dracu zâmbetul pe faţă, să-ţi dea o palmă când te smiorcăi. Şerpi şi fluturi.. ce tablou.
Oameni.
Fluturii mei nu prea mai există acolo în stomac, am avut multe specii de fluturi, căci ma plictisesc repede. Mă plictisesc de exemplu de mâncarea pe care o mănânc, de aceea trebuie să găsesc mereu feluri noi, altadată să revin la cele vechi... Acum simt o nevoie acută de un fel nou de mâncare, dar acum vreau unul care să-mi dea ulcer, să fie atât de rău încât să dizolve orice ou de fluture străin, să îmi dea în acelaşi timp senzaţiile din piept şi din pântec..
Ceva demonic.
Singurul mod în care aş mai putea să nasc senzaţii este să fiu încordată, în încercarea de a atinge ceva, ceva care să-mi rămână mereu la doi centimetri de vârful mâinii mele întinse. Ceva ce nu pot să am, căci mereu îmi doresc imposibilul. Vreau şerpi şi fluturi în acelaşi timp, nu fluturii mei în care am înfipt ace şi nici şerpi îmblanziţi... Vreau imposibilul.

Septembrie

a inceput anotimpul meu..
din momentul asta, nu o sa ma mai recunoasteti.
plecati de pe acum, ca aud indiferenta venind cum auzi venind un tren.
sa nu va intrebati de ce sunt nesimtita, cinica, de ce ma bag ca musca-n lapte, de ce va zambesc ironic si nu va raspund la salut.
sunt ca vremea de afara: nu vreau sa va pun zambete pe fatza.
sa nu indrazniti sa ma deranjati cand ma plimb singura prin ploaie.
si sa nu indrazniti sa credeti ca sunt depresiva. nu.
atunci cand ma plimb singura prin ploaie nu ma gandesc la nici unul dintre voi. ma gandesc la mine, imi port egoismul ca un medalion la gat.
sa nu imi spuneti cuvinte mari.. ma doare undeva.
sa nu imi vorbiti despre responsabilitati, urasc termenul.
de acum, defectele mele sunt fosforescente, va asigur ca nu aveti cum sa le treceti cu vederea.
bucurati-va de toamna.. ca va veni iarna!