Croieşte-ţi altă soartă?

Apatia asumată a românilor a devenit cel mai mare pericol pentru viitorul ţării. Micile incidente din stradă, comportamentul antisocial al celui de lângă noi, păcălelile pe care ni le servesc companiile, toate sunt tratate cu un sentiment de neputinţă, născut din neîncrederea în propria capacitate de a schimba sistemul. Democraţia, după peste 20 de ani de la căderea regimului comunist, reprezintă pentru mulţi doar libertatea de a alege care este conţinutul coşului de cumpărături.

Nu cred că există cetăţean al acestui stat care să nu se fi confruntat vreodată cu inegalitatea în faţa legii sau care nu a fost dezamăgit de formele de conducere care s-au perindat la cârma ţării. Fraza-cheie din cartea lui George Orwell, "Animal Farm", pare să oglindească perfect inegalităţile din sistemul nostru: "Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte". Dacă ar fi să îl proiectez în această imagine alegorică a societăţii pe cetăţeanul român, ar fi o cârtiţă oarbă, care-şi sapă drumul, mulţumindu-se cu rădăcini şi râme.

Cu cei din fruntea naţiunii, este altă poveste. Vulpi şirete, puse la patru ace, cu blăniţa strălucind de fiecare dată când se mai organizează o dezbatere electorală. Un concurs de imagine, care mai de care prezentându-şi marfa, performând un spectacol dramatic în faţa unui popor căruia nu-i prea pasă. De ce nu votează românii? Oare cetăţeanul turmentat este cel mai actual personaj caragialesc?

Neîncrederea în politicieni a dus la o mobilizare minimă din partea cetăţenilor, caz în care, de obicei, oamenii încearcă să ghicească care-i cel mai mic rău dintre relele care-l aşteaptă. Şi, pe bună dreptate, cum să-şi aleagă românii elitele când mediatorii dintre ei şi candidaţi sunt cei din presă, mânjiţi în toate cazurile cu câte o culoare politică? Presa, care ar fi trebuit să îndeplinească rolul de câine de pază care supraveghează vigilent conducătorii, face jonglerii ca să ne distreze şi să ne dea iluzia că nu ne dorim decât produsele la promoţie şi anecdote din viaţa "vedetelor" fabricate artificial.

Un bâlci din care cetăţeanul român iese de obicei ori scârbit, ori confuz. Niciuna dintre stări nu va putea fi vreodată baza unei mişcări de schimbare, sămânţa unui protest care va avea şi rezultate. Când auzim cuvântul "revoluţia", mintea nu ne este înălţată de idealuri comune şi de speranţa unui viitor mai bun, ci figura ne este strâmbată de un zâmbet amar, pentru că ultima revoluţie românească a frânt aripile multor idealuri.

Vorbind cu oameni bătrâni, care au prins chiar şi monarhia în România, am văzut Revoluţia din 1989 prin ochii lor. Nişte oameni care au trăit să vadă trei mari sisteme social-economice în această ţară au avut o dezamăgire cruntă din partea noilor elite. A fost sau n-a fost Revoluţie în 1989? Răspunsul îl găsim căutând schimbarea, scopul comun pentru care oamenii au fost gata să-şi dea viaţa. Democraţia pe care am privit-o atâţia ani din spatele Cortinei de Fier a atins aşteptările noastre?

Dacă ea există, atunci nu ştim să o folosim. Cei 50.000 de oameni care au împânzit Piaţa Victoriei anul trecut au lăsat în urmă coji de seminţe şi sticle de plastic, dar schimbarea se lasă aşteptată. Oamenii au început să se arunce - de la balcon, de la etaj, pe stâlpi - pentru a transmite un mesaj. Schimbarea se lasă aşteptată.

Motivul pentru care românii se ruşinează cu naţionalitatea lor sau s-ar stabili în străinătate cu prima ocazie, aruncând o ultimă privire dispreţuitoare spre "Românica", aşa cum o "alintă" în scârbă, este faptul că idealul naţional nu mai este călăuzit de nicio lumină. Numai scriind "idealul naţional", ştiu că voi stârni ridicări de sprâncene. De ce a devenit o pacoste să te naşti aici?

Pentru că oamenii se simt legaţi de mâini şi de picioare, provocaţi să treacă prin hăţişul birocratic care nu lămureşte pe nimeni, bruiaţi de bâzâitul enervant al tabloidelor care ne lobotomizează încetul cu încetul, îmbrânciţi de cei cu pile sau care au dat şpagă, prostiţi pe faţă în magazinele alimentare şi, mai mult decât atât, luaţi în derâdere de parveniţi. Nu este uşor să-ţi păstrezi cumpătul aici, cu atât mai mult să lupţi pentru un ideal naţional. Dar cine o va face?

În primul rând, una dintre principalele îndatoriri cetăţeneşti este să votăm. Nu să ne ducem să dăm orbeşte cu ştampila pe o pungă de făină, ci să alegem cine ne va conduce. În al doilea rând, să ne amintim că societatea este formată din indivizi, iar acţiunile individuale se răsfrâng asupra ei. O bună conduită socială, coloana vertebrală dreaptă şi o voce care să poarte un mesaj sunt armele noastre.

Un om informat este un om puternic. Dacă în trecut, provocarea istoricilor era să reconstituie piesele lipsă din cele câteva mari evenimente sociale, acum provocarea este să alegi din tot amalgamul de informaţii pe aceea cât mai apropiată de realitate. Din păcate, educaţia este un lux pe care nu numai că nu toţi şi-l permit, dar nu toţi şi-l doresc. Aceasta este una dintre consecinţele unui sistem bolnav, în care urcarea pe scara socială nu se face pe baza competenţelor.

Şi, atunci? Supravieţuire, egoism? Sau lupta pentru un ideal mai mare decât noi? Privind în perspectivă, avem o viaţă scurtă, iar cea pe care am primit-o nu este ideală. Dar trebuie să ne întrebăm ce lăsăm în urmă, pentru că fiecare îşi poate lăsa amprenta asupra viitorului, nu numai inventatorii, vedetele sau politicienii.

Ce putem face pentru România?

Foto: 123rf.com

McDonald's fericit!

Printre fobiile bizare se numără coulrofobia, frica de clovni. Nu ştiu cât de des sunt duşi la circ copiii din România, dar eu am fost prima oară cu clasa, iar numărul artistic al clovnilor a fost încântător. Însă este printre noi unul sinistru pe care-l ştiu de ceva timp, căruia îi întâlnesc aproape zilnic privirea goală şi păru-i roşu din fibră de sticlă: Ronald McDonald.

            Personajul este întrecut în notorietate doar de Moş Crăciun care, cu nasu-i roşu de beţiv, ticurile verbale şi obezitatea morbidă, pare un bătrânel senil pe lângă Ronald-clovnul-de-afaceri, acest miliardar în dolari care a cucerit lumea. 

            În România, primul McDonald’s s-a deschis în 1995, în zona în care stau. Nu mai ţin minte prima vizită, probabil pentru că, pe atunci, intram cu sfială în restaurant pentru punguţa de cartofi prăjiţi pe care o înfulecam pe băncile parcului Unirii. Atâta efort, doar ca să văd ce mâncau colegii care-şi făceau zilele de naştere „la mec”. Ei erau la crème de la crème a clasei a III-a, aristocraţia şcolară care avea cele mai interesante compuneri pe tema „ce am făcut în vacanţa de vară”. Era costisitor pe atunci să simţi gusturile Americii şi să le speli cu o Cola după.

            Lucrurile s-au schimbat de atunci. Ultima oară când am fost într-un McDonald’s, acum 9 luni, mi-a căzut privirea asupra copiilor aduşi de părinţi pentru o masă gustoasă (pe care sigur acasă o compensează cu un Danone cu fructe, iaurtul de plastic). Bineînţeles, copiii vin mai ales după jucăria din Happy Meal, cu care poţi doar să-ţi scoţi dinţii de lapte sau să spargi alte jucării, că în rest nu face nimic (mă întreb dacă încă se mai fac „colecţii de vitrină”, ca armatele liliputane de surprize Kinder ale copiilor de înainte). Revenind la copiii de la Mc, nu sunt toţi supraponderali, dar am văzut la toţi obişnuinţa cu care apucă în mânuţe BigMac-urile, pe care poţi să le muşti de sus până jos doar dacă îţi dizloci maxilarul.

            Este cel puţin responsabilizator să vezi un copil de 3 ani cum apucă în pumn şi înfulecă acei cartofi pe care trebuie să-i izbeşti de masă ca să le scuturi sarea. Scenele familiale de la Mc au mereu ceva trist când sunt surprinse în lumina puternică ce-ţi intră în ochi ca să eliberezi masa mai repede. Lipsa de timp a părinţilor este întâmpinată de lanţurile de fast-food cu soluţia rapidă, dar şi gustoasă şi prezentată atractiv.

            Mc-ul a devenit o alternativă aleasă des: pachetul de la şcoală sau serviciu, picnic în parc, masa în oraş, întâlnire cu prietenii, zi de naştere. Chiar îndrăznesc să-mi imaginez şi o cină romantică, cu sosul de maioneză curgând suav la lumina lumânărilor. La un moment dat serveau la Unirii bere şi te încurajau într-un afiş să urmăreşti meciurile din campionatul de fotbal acolo. M-a pufnit râsul. Adevărul este că s-au adaptat specificului locului, într-o ţară în care meciurile de fotbal aprind mult mai multe spirite decât protestele stradale. Cu toate astea, McDonald’s este peste tot la fel: mâncare pe bandă rulantă, marketing şi PR puternic. Iar reţeta a fost împrumutată de un mare număr de companii, chiar în afara domeniului alimentar - hiperraţionalizarea producţiei, cu rabat la calitate.

            Am renunţat la a fi client McDonald’s (sau alt fast-food) în momentul în care totul a început să semene prea mult cu o scenă din Truman Show, o cvasi-realitate numai zâmbete, curcubee şi turturele, falsă ca ceaiul Lipton de la dozatoarele lor. Oamenii au senzaţia că e totul bine când li se zâmbeşte la casă sau când scapă de copilul isteric, eliberându-l în grămada cu bile colorate. 
            Mi se pare comparabil cu felul în care se petrec sărbătorile în civilizaţia vestică: plimbarea prin magazine, unde se cumpără spiritul Crăciunului şi puţină pietate de Paşte. Dar, ghiciţi ce!... Ronald McDonald vine în fiecare zi, spre deosebire de Moş Crăciun.

Grupul filfizonilor mulţumeşte grupului cocalarilor

 Motto: "Prin natura lor, oamenii încearcă 
să se diferenţieze unii de alţii" (Thornstein Veblen)

Când vom trece oare de stadiul în care arătăm cu degetul spre alţii ca să ne simţim bine cu noi înşine?
Tendinţa generală este să te defineşti prin ce nu eşti, pentru că este calea cea mai uşoară. De-asta toată ţara este o hăhăială generală în care site-uri cu piţipoance şi cocalari au un succes răsunător, avem insigne cu "antimanele" aproape de inimă şi motto-ul nostru pare să fie "m...e [insert something here]!".

Am ajuns să premiem normalitatea şi să ridicăm la rang de problemă naţională oamenii care mănâncă shaorma sau care ascultă muzică orientală. Lucrurile pe care le urâm vin mereu la pachet. S-a ajuns să se spună că BMW-ul este maşină de cocalar. Sau, gata, dacă poţi ceva auriu, vine cineva şi-ţi lipeşte o bancnotă pe frunte. S-a mers prea departe!

Am ajuns să fim oameni pe care nu-i mai f..t partenerii(ele), ci îi f..e grija. Oamenii se comportă de parcă au fost teleportaţi din cele mai elitiste cluburi berlineze şi-au rămas blocaţi într-o gaură de vierme numită România. Băăi, treziţi-vă! Gata cu snobismul, cu hipstăreala, cu lamentările de copil răzgâiat, gata cu pretenţiile de apusean cosmopolit. Cine sunteţi voi să vă daţi cu părerea despre ce ne-ar civiliza pe noi?

Cine sunteţi voi să spuneţi că vă este ruşine că sunteţi români şi să emiteţi tot felul de judecăţi de genul "românii sunt aşa şi pe dincolo"? De când au ajutat pe cineva smiorcăielile astea de filfizoni?

Ţara arde şi babele ascultă Bruno Mars la iPod şi scriu bloguri în care se plâng de cantitatea de gel cu care-şi fixează ţiganii freaza.
România, băşini puternice: coafura rezistă.

Plozi şi coroniţe

Ştiţi fascinaţia aia pe care o ai când vezi un accident pe stradă sau sânge la televizor? Când te uiţi la ceva scârbos, oribil, înfricoşător şi nu-ţi poţi întoarce privirea?

Eu mă uit la Toddlers and Tiaras, emisiunea aia despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, emisiunea ne prezintă lumea sclipicioasă a concursurilor de frumuseţe pentru copii din America, în special sudul Americii. Îmi place să mă uit, deşi prima oară a fost mai greu, deoarece creierul face un efort enorm să se concentreze şi la acţiune când este violentat vizual de valurile de volane fuchsia şi de feţele din aluat.

Aseară tragicomedia a ajuns la un nivel epic. De obicei ăştia cu emisiunea, la montaj, scot în evidenţă dialogurile şi gesturile cele mai scandaloase, mamele care-şi învaţă copilele cum să dea din fund, certuri în familie pe tema ojei alese, dansuri executate de mămici grase în public şi alte scene mai mult sau mai puţin îngrijorătoare, dar mereu hilare.

În episodul ăsta spectacolul a fost oferit de cele mai deranjate mintal mămici pe care le-am văzut în emisiune. Prima dintre ele a citit prea multe poveşti cu Cenuşăreasa şi este încă prinsă de scenariile de gen. Are o privire tâmpă şi, în timp ce fiica ei face şpagatul pe fundal, spune "ăsta e destinul ei", iar ochii îi strălucesc într-un mod magic. Ok, destinul ei este să se crăcăneze, toţi ştim că asta-i realitatea. Familia ei locuieşte într-o casă micuţă, pentru că dobitocii îşi dau toţi banii pe concursurile astea

A doua nu face compromisuri. Este o dentistă hotărâtă, realistă, care câştigă suficient de bine încât să-i finanţeze fiicei concursurile. Aceasta are un dulap cu trei laturi pline de cârpe sclipicioase, fiecare costând cam 5000-10.000 de dolari. Eu nu vedeam rochiţe de prost-gust când a zis asta, vedeam o casă frumoasă, excursii, educaţie, tot felul de cursuri, dar deh, nu e copilul meu. Răspunzând parcă sprâncenelor ridicate de toţi privitorii, ea spune , clar şi limpede: "Nu ştiu ce înseamnă să mergi prea departe pentru a câştiga". ...Alte întrebări?

Mai târziu în concurs, dentista trebuie să se hotărască între două rochiţe pentru plod: una roz aprins cu inserţii de zebra print şi alta albastră, simplă, nu prea înfoiată. Testul numărul 1: organizatorii concursului apreciază naturaleţea copiilor şi ar vrea ca ei să arate de 5 ani dacă au 5 ani, nu de 15. Testul numărul 2: dentista face un sondaj, 4 oameni sunt pentru rochia albastră, 1 paznic beţiv este pentru cea roz. Nu este suficient! Testul numărul 3: se duce cu rochiile la directoarea concursului (!!) şi îi cere părerea. Asta îi dă un indiciu că ar fi mai potrivită rochia albastră. Tragem linie, facem calculele, plodul poartă la concurs rochia roz cu inserţii de zebra print. Concluzia? Mama ştie cel mai bine.

Şi, ca să vedeţi că nu numai mămicile au luat-o razna, una dintre fetiţe este încurajată de tatăl ei iubitor: "Vreau s-o văd pe fiica mea pierzând.. Adică, să vină acasă cu mâna goală. Nu suport să îmapchetez trofeul ăla de fiecare dată". Awww. Se vede că-i fetiţa lu tătuţu!

Prima mămică, pe lângă sacrificiile la care supune toată familia pentru aceste concursuri, ştie cât de  importantă e pregătirea cu un profesionist. Aşa că a angajat-o pe Barbie în mărime naturală ca să-i înveţe fiica să zâmbească şi să facă cu mâna. Barbie? Pardon, Brandi o cheamă, mereu încurc. Brandi este întruchiparea frumuseţii exterioare şi interioare, este făcută din sugar, spice and everything nice şi sunt sigură că este ambasador Disney. Din ea se revarsă cascade de bunătate peste ceilalţi, drăgălăşenie şi zâmbete. Îmi dă impresia că este o zână bună. Cred că ceea ce contribuie foarte mult la această imagine este cantitatea de Prozac cu care o îndoapă mama ei.

Ea o pregăteşte pe fetiţă nu numai fizic, ci şi moral. Pe lângă un antrenor de frumuseţe, Brandi este şi un izvor de înţelepciune, învăţând-o pe fetiţă să-i placă tocilarii, pentru că mai târziu tocilarii vor avea cei mai mulţi bani, iar ea poate să fie o nevastă-trofeu. Uraa!

Pe lângă pregătirea fetiţelor, Brandi participă ea însăşi la concurs, la categoria "peste 10 ani". Are 31, se încadrează perfect. Trebuie să recunosc că dă tot ce-i mai bun din ea, iar la sfârşit câştigă o coroniţă şi un titlu. Este înduioşător să o vezi, trimfătoare, pe scenă, printre fetiţe de 10 ani care au ochii în lacrimi pentru că sunt pe locul II.

Evident, a făcut treabă bună şi cu ucenica ei, pentru că amândouă iau coroniţe, moment în care mama fetiţei, care a angajat-o pe Brandi, este copleşită de emoţii, lacrimire de fericire izbucnesc pe faţa ei şi, cu mâinile ridicate spre cer, îi mulţumeşte lui Iisus pentru această binecuvântare.

Şi fetiţa lu tătuţu câştigă ceva, iar tatăl este foarte dezamăgit că trebuie să care ditai trofeul până acasă. La final, el îi spune fiicei lui de 3 ani ce părere are despre victorie: "You suck!". Mai rar asemenea dragoste părintească.

Dar ce s-a întâmplat cu dentista? Testele ei pentru a alege rochiţa au făcut-o pe fie-sa să întârzie, pe lângă faptul că oribilitatea roz nu prea a ajutat-o când în sfârşit a urcat pe scenă. Dentista: "Trebuia să ne pregătim mai bine". Vocea îi este sugrumată de un nod în gât şi cameramanul opreşte scena.

Sfârşitul acestui episod este cireaşa de pe tort. Cameramanul, evident, nu a oprit scena cu dentista. Aceasta, printre lacrimi, strâmbată de plâns şi cu vocea piţigăiată, strigă: "Ştii, ne place viaţa asta. Nu vreau o viaţă normală! Asta este viaţa pe care o iubesc!".

Cortina

Ne distrăm cu nesimţire

Am ajuns la concluzia că distracţia pură trebuie neapărat să conţină şi o doză de nesimţire, altfel nu se poate. Nu poţi să fii cuminte şi regulamentar şi să te distrezi în acelaşi timp.
De-asta oamenii râd când cineva cade cu dinţii de asfalt, sau când îi cade un ghiveci în cap, când alunecă şi se loveşte cu capul de colţul mesei etc. La distracţie nu este loc de delicateţuri sau compasiune.
Alt exemplu... Cum arată petrecerile monstru a doua zi: perdele arse cu ţigara, tampoane folosite în chiuvetă, prezervative agăţate de lustră, toate băuturile vărsate pe jos, coji de seminţe în vază, un telefon furat, doi ochi vineţi, vomă pe perete ş.a.m.d. Chiar că petrecere monstru!
Oamenii cei mai distractivi sunt şi cei mai dezinvolţi. Adică ăia care nu se sfiesc să-ţi tragă de chiloţi şi să ţi-i bage în fund, sau să-ţi tragă una după ceafă când bei din sticlă. Sau ăia care-ţi devastează cămara când îi inviţi la tine acasă şi dau firimituri pe jos sau scrumează în solniţă. Ăia sunt oamenii distractivi, care găsesc mereu motive să râdă tare şi cu gura plină de biscuiţi când te loveşti.
Tot la distracţie se fac şi simpaticele glume de macaz sau glume de şantier, cum preferaţi. De-alea ţărăneşti, de poiana lui Iocan, gen: "Ştii ce-ar fi tare, frate? Să ai p... cu lanternă". "Nu toţi avem nevoie de lanternă ca s-o găsim". Sau.. "Iar ţi-ai lăsat burtă?". Sau... "Pantalonii ăştia îţi fac fundul ca un cur". Am telefonul plin de perle de genul ăsta.
Şi să nu uităm de faptul că există  la radio farse la telefon, care mi se par sinistre. Gluma, glumă, dar nu m-ar mira să sune de-alde Buzdugan pe vreunul să-i spună "Bună seara, a murit mă-ta! (hihihihahaha)". "Bună seara, te-am filmat când erai la veceu şi ştim că ai diaree". "Bună seara, sunt doctorul ginecolog, mi-ai infestat cabinetul cu păduchi laţi". Hă hă hă! Până şi o piedică sau un cuţit în spate sunt mai demne decât farsele astea, indiferent ce scursuri ale societăţii sunt sunate în emisiune.
Distracţia trebuie să conţină o doză de nesimţire, clar. Şi să mai spună cineva de inocenţa copiilor, că ăia se distrează cel mai bine! Păi altfel n-ar exista farsele din tabere, cum ar fi "hai să ne pi..ăm pe faţa lui Gogu în timp ce doarme!", "hai să aruncăm 20 de petarde aprinse în camera învăţătoarei!", "hai s-o împingem pe Adriana în prăpastie!". Copilul din noi ne face atât de nesimţiti.

Şi, ca ultimă demonstraţie, distracţia trebuie să conţină o doză de nesimţire, de asta ne distrăm în principal cu prietenii.
Şi de-asta mă simt uneori ca o party-pooper.

Flirtometrul

Mă uitam într-o noapte la televizor şi nu ştiu cum dau peste unul din posturile alea de muzică româneşti, care alătură experienţa muzicii proaste cu experienţa aplicaţiilor la care să trimiţi SMS, de genul "cât de mult te potriveşti cu prietenul?", "cât de sexy eşti?", horoscop etc. Aici era vorba de "flirtometru", adică barometrul de infidelitate.

Conform barometrului de infidelitate, toată lumea înşeală.

Avem 100% afemeiat.
Irina e un obiect periculos de irezistibil.
Flirtometrul e încins la roşu.
Pentru Costel infidelităţile sunt ceva normal.
Nadia, oare de ce îţi ştergi mereu SMS-urile?
Pentru Petruţa nu există secrete legate de infidelitate.
În acest moment, abonatul înşeală, reveniţi mai târziu.

Cine scrie textele astea? Sunt atât de stupide şi pline de încercări constipate de umor încât îmi vine să-i dau televizorului o palmă.  Dar ne străduim puţin şi trecem şi peste asta. Dacă inventatorul-de-preziceri-constipate este oligofren, ăia care trimit mesaje cu 3 euro cum sunt? Este suficient să te uiţi 5 minute la ce spune aplicaţia aia ca să-ţi dai seama că toată lumea înşeală. Toţi partenerii ălora care trimit sms-uri sunt nişte curve nimfomane şi babuini obsedaţi sexual, care nu şi-o pot ţine în pantaloni.

Aşa le trebuie! Bravo, flirtometrule! Parcă o şi văd pe Steluţa scriind un mesaj cu textul "flirtometru", mâinile-i tremurânde apăsând pe "send", apoi aşteptând cu sufletul la gură răspunsul. După două minute, îşi şterge ochii înlăcrimaţi ca să vadă deznodământul fatal: "George este un adevărat Don Juan şi face sex cu toate cunoscutele lui, în afară de propria prietenă", în timp ce pe fundal tremură cărnurile Shakirei, care se distrează de minune la malul oceanului, îmbrăcată în foiţă de aur.

Te simţi mai bine, Steluţa? Asta vroiai să ştii? Îţi propun o soluţie mult mai ieftină decât flirtometrul: moneda de 50 de bani. O iei în mână, o arunci, iar dacă nu cade pe muchie, înseamnă că George te înşeală cu două femei şi un bărbat, îmbrăcat în bluza pe care ţi-ai uitat-o la el acasă, iar în timp ce şi-o trag toţi arată cu degetul spre o poză de-a ta şi râd de cât de grasă eşti. Mulţumită?

Biserica Timpului (partea a II-a)

În lumea secolului XXII, stratificarea se simplificase mult. Existau trei mari regiuni între care se împărţea puterea: Americile şi Eurasia, care era împărţită în două subregiuni: Europa şi China. Ţărişoarele secolului trecut fuseseră înghiţite de mult într-un proces forţat de globalizare. Fiecărei regiuni îi corespundea un conglomerat de megacompanii care reprezentau nucleul. NRG-ul corepundea Americilor, Europei îi revenea megacompania Lux, iar China (care înghiţise majoritatea Asiei) era reprezentată de Trifecta.
La „panoul de control” al marilor puteri ajungeau doar elitele. Interesul personal sau politic a fost eradicat, vârful spre care se tindea era să pui expertul potrivit la locul potrivit, un catalizator pentru evoluţia tehnologică. Paşii pe care îi făceau oamenii de ştiinţă erau uriaşi şi repezi. Evoluţia era exponenţială şi orice descoperire era pusă în slujba întregului sistem. Porţia pe care o primea fiecare individ era, la fel , câştigată. Valorile capitaliste puse sub mâna fermă a monopolului de stat. Câştigai cât lucrai, atâta timp cât erai omul lor. Ce vroiau ei? Să participi activ la evoluţie, ca parte a marilor experimente făcute în slujba ştiinţei. Conceperea unui om era urmată de manipularea materialului genetic. Cea mai importantă urmare era în principal medicală: organismul uman era ajutat să poată mai mult, programat să lupte cu bolile ce-i decimau înainte cu miile. Durata de viaţă se mărise considerabil, cu 30% mai mult decât în secolul anterior. Desigur, echipele de intervenţii care se ocupau cu manipularea genetică nu eliminaseră total riscurile unor erori. Nu era neobişnuit ca rezultatele experimentelor să fie nefericite, incapabile de adaptare, dar sacrifiul lor era făcut în numele ştiinţei. Pentru omul modern, pericolul de a muri nu era în timpul vieţii, ci înainte de naştere. Dacă ajungea să se nască, experimentul reuşise. Dacă nu, nici nu era conştientizat ca persoană, ci ca experiment nereuşit.
De asemenea, de-a lungul vieţii, oamenii „puneau umărul” la evoluţia omului modern. performanţele intelectuale şi fizice erau monitorizate şi se încerca intensificarea lor, optimizarea rezultatelor prin diferite proteze interne, stimulenţi chimici sau specializarea celulelor stem. Sporturile nu mai reprezentau o competie a abilităţilor naturale, ci o întrecere a oamenilor de ştiinţă, care-şi foloseau „donatorii de organisme” în demonstraţii impresionante.
Seymour Clook şi cele câteva comunităţi care i se alăturaseră erau nişte smintiţi ai acelor timpuri. Biserica Timpului părea refuzul evoluţiei, îmbrăţişarea dispariţiei treptate şi nu de puţine ori au fost intervenţii pentru a integra oamenii lor în sistemul modern. Câţiva dintre ei au cedat. Tragedia lor a fost că, lipsindu-le adaptările omului modern, nu au trăit pe măsura expectanţei în megaoraşul modern, ci au plecat prematur, neatingând cine ştie ce culmi. Biserica Timpului avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii. Nu mai era vorba despre individ aici, ci despre comunitate. Împreună, trebuia să asigure continuitatea în timp şi să transmită filosofia lor mai departe. Viaţa era trăită aşa cum venea, ei se considerau subjugaţi ritmului natural, şi nu stăpânii lui.
Presiunea era uriaşă asupra lor, iar viaţa nu era uşoară. Coloniile erau ecosisteme fragile, ce trebuiau îngrijite cu participarea fiecărui membru. Multe dintre resurse erau reciclate şi drămuite atent. În colonii, siguranţa nu mai era asigurată decât de grup. Deşi fuseseră în sfârşit adunaţi de Clook, mai existau reminiscenţe ale unor conflicte trecute între aşezări. Viziunea liderului era însă o lumină de speranţă pentru toţi şi puteau să o atingă numai împreună. Vroiau să se îndepărteze de NGR sau orice altă superputere şi să prindă rădăcini în bătrânul continent al Africii.
Întreaga Africă devenise o rezervaţie naturală şi un izvor de resurse. Se ridicaseră mai multe puncte de interes, oraşe industriale în care lucrau specialişti şi migraseră populaţiile din întinderile continentului. Iar multe petice rămăseseră goale, străbătute doar de populaţii de animale sălbatice. Prăpastia dintre viaţa în lumea modernă şi rămăşiţele acestei lumi străvechi era adâncită şi mai mult de condiţiile vitrege de trai ale continentului. Dacă în continentele tehnologizate controlul meteorologic era complet, aici lipsa adaptărilor te putea costa. Viaţa străveche de subzistenţă a triburilor nomade, a societăţilor tradiţionale, rămăsese o ciudăţenie a naturii. Într-adevăr, au rămas şi acolo câteva suflete în afara reţelei NRG-Lux-Trifecta.
Până la urmă, oamenilor le rămăsese puterea de a alege, însă nu existau multe opţiuni: trăieşti în modernitate sau supravieţuieşti ca animalele care te vor înconjura.

(va urma, cred)

(Prima parte aici)
Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).