Tablou - grasă alergând în parc

Am fost de dimineață să alerg în parc, obicei pe care văd că îl am mai ales duminica, poate pentru că mă căiesc pentru păcatele din timpul săptămânii. Duminica trupul meu e un templu, în timpul săptămânii este un parc de distracții.

Bun, plec de acasă, căștile pe urechi, Santigold - Unstoppable (yeah, simte energia!), sticla de apă în mână, power walk până în parc, depășesc pe toată lumea pe trotuar, vreau să cuceresc universul, bărbia sus, mers hotărât, ajung în parc... Da, asta va fi cea mai reușită tură de până acum.

Am început bine, am început bine, am început bine. Zâmbesc. Din partea opusă vin alți alergători. Vă iubesc pe toți! Vă înțeleg! Ce buni suntem noi că alergăm!  Un-doi-trei-patru... pfu pfu pfu pfu... hello, rățică! Hihi... Pfu pfu pfu pfu...

Alerg de un sfert de oră...

Sentimentul de fraternizare cu ceilalți alergători a dispărut. Sunt unii dintre ei care fac asta cu o aroganță nesimțită, cum poartă ei bandanele lor stupide pe moacele fără strop de transpirație. Arată de parcă ar putea recita Luceafărul pe parcursul unui maraton, nicio urmă de oboseală sau stres.

Văd un tip venind de departe, are o pată de transpirație pe piept în formă de fluture. Asta pentru că are man boobs, săracul. Este roșu ca un rac și gâfâie, îl aud de departe cum gâfâie și șuieră încercând să tragă aer în plămânii ăia fleoșcăiți. Deja târșâie un picior și arată de parcă e pe moarte. Prietene, te înțeleg! Suntem frați de suferință! Numai eu te înțeleg, din tot parcul.

Îmi amintesc, totuși, că nu sunt atât de evident grasă, că încă îmi mențin compoziția și dau muzica mai tare. Hai că pot! Mă uit la cetățenii care fac plajă pe Insula Pensionarilor și mă conving că pot să fac tura.

3.5 km mai târziu...

Ajung la capătul turei, ginesc o bancă la umbră și mă prăbușesc pe ea. Îmi scot căștile din urechi pentru că pot să-mi aud pulsul și zici că ascult dubstep la maxim. Am 100 de grade Celsius, fața îmi arde și beau juma de sticlă de apă dintr-o dată. A, deci așa s-a simțit Moise după 40 de ani în deșert. Moise, te înțeleg! Ești fratele meu, numai eu te înțeleg, din toată omenirea. 

O doamnă se uită ciudat la mine, cred că are mâna pe telefon, gata să sune la 112. După 10 minute, trece alergând un tip d-ăla cu bandană. Se uită cu coada ochiului la mine, mă întreb dacă mă consideră drăguță sau dacă se uită doar din îngrijorare cetățenească. 

Mi-am revenit abia când a mai trecut ăla o dată pe lângă mine, după o tură de parc. Acasă am început să caut tutoriale pe Youtube despre cum să respiri și... m-a lovit. 

Băi, tată! Știam eu că mă prostesc cu vârsta, dar am ajuns să caut tutoriale pe net despre cum să respiri! Și-am mai avut o revelație: eu o să mor într-o duminică, în parcul I.O.R. :))

Ma' bitches be bad

Am trecut și eu prin perioada aia de teribilism în care ziceam că eu mă înțeleg cu băieții mai bine, că fetele sunt rele și parșive și că mă enervează că sunt niște mironosițe. Ajungi să dai într-un misoginism fals pentru mai multă atenție din partea băieților. Asta, bineînțeles, la o vârstă la care nu știi să-i impresionezi altfel și la care îți place de ăla pentru că e capul caterincii proaste la voi în grup și e un nesimțit.

De la vârsta coșurilor pe nas și până acum lucrurile s-au mai schimbat. Dar nu total. În continuare susțin că mă înțeleg mai bine cu băieții, dar măcar acum înțeleg de ce. Pentru că, așa cum spunea o cunoștință acum câțiva ani, niciodată prietenia dintre un băiat și o fată nu va fi echivalentă cu prietenia dintre două fete din cauza micului amănunt: vrem să ne-o băgăm unii-n ceilalți sau nu. E o chestie primordială care face rotițele să se învârtă de la sine sau nu.

Eu am două prietene foarte bune. Femeile - oamenii! - cărora le pot împărtăși negura gândurilor mele fără să se sperie și să sune la poliție. Dar nu e totul roz și fluffy, prietenia dintre fete este o provocare emoțională și socială și te întărește mai bine decât un meci de box. De-asta prefer compania bărbaților - este mult mai ușor, sunteți atât de simpli și neatenți la chestiile astea, încât e suficient să fii estetic plăcută și un pic glumeață ca să fii prietenă cu un bărbat.

O, dar într-un grup de fete pici testul. Pici interviul. Ești dată afară dacă nu ai minim de social skills cât să prinzi subtilitățile, să joci teatrul protocolului feminin și să obții echilibrul ăla între prea-mică-competiție și prea-mare-competiția. Da, este competiție chiar și cu my fuckin BFF, chiar dacă ne întreba lumea pe stradă dacă suntem surori. E ceva tacit, ca multe alte aspecte ale prieteniei între fete: noi nu avem nevoie de o discuție heart-to-heart ca să știm că s-a schimbat dinamica prieteniei. Noi comunicăm prin fapte, prin gesturi, prin priviri. Ceea ce unui bărbat i-ar scăpa la modul ăsta. Asta pentru că avem o legătură atât de bine conectată la toate detaliile, încât discuțiile propriu-zise sunt doar un postludiu la ce transmitem natural una alteia.

Și sunt recunoscătoare pentru prieteniile mele cu fetele, pentru că mă motivează și îmi oferă concurență reală. Nu la modul "Vreau să câștig", ci la modul "Vreau să fiu destul de bună". Chiar și când cunosc o tipă nouă interesantă, vreau să fiu destul de bună și știu că am câștigat-o nu pentru perechea de țâțe din tricou, ci pentru că mă consideră worth it. Nu merge cu fluturări din gene, față de alte femei trebuie să inspiri, să ai ceva interesant de spus, să le faci să se simtă confortabil.

Da, ai de-a face cu drame și bășini. Ți-o iei la muie la modul cel mai subtil cu femeile, cel mai nasol e când nu-ți dai seama. Femeile nu iartă nici un pas strâmb, nici o prostie din partea ta. Și nici nu se rezolvă printr-un schimb de pumni și o bere după, trebuie să te redresezi, în puii mei. E dificil și de-asta e prețios să fii prietenă cu o femeie.

Să fii prietenă cu femeile e ca și cum ai încerca să te integrezi într-o gașcă de hiene. E dur, nedrept și suferi, dar ce realizare să reușești! Plus că râdem foarte mult de penisurile voastre mici între timp.

Vagabond

Cică am gusturi eclectice în ceea ce privește oamenii.

Azi îmi place de un prăjit new-age conectat cu universul, mâine de un cetățean corespunzător cu cămășuță care-și face vacanțele în Grecia, mai apare și un derbedeu tatuat pe acolo, o tipă care m-a sărutat într-o seară și nu i-am dat prietenia pe Facebook, un brancardier cu ochi negri care nu știe să lege două cuvinte, un taximetrist cu care am râs cu lacrimi într-o dimineață când m-a dus la muncă și amândoi ne-am mulțumit reciproc pentru o cursă genială, vânzătoarea de la colț din Piața Sudului care mi-a zis cu cea mai ingenuă bucurie pe față că se bucură să mai vadă oameni frumoși, băiatul cu o gropiță cu care am ascultat muzică o zi întreagă și mulți, mulți alții.

Nu am gusturi eclectice. De fapt, nu am gusturi la oameni, pur și simplu. Funcționez senzorial, dacă am un feeling bun, dau la o parte toate convențiile și mă bucur de beția de simțuri. La un moment-dat m-am scârbit atât de tare de mecanismul de alocare a unei persoane într-o categorie, încât am anulat sistemul ăsta. Îmi displace profund vorbăria, nu mă pricep la ea, prefer să relaționez val-vârtej și să iau scurtături sociale, de-asta am zero experiență în dating. Lets just skip this all together.

Uneori nu merge, dar când merge e fix cum trebuie, secretul este să treci mai departe când nu mai e combustibil. Se creează prea multe pesudo-relații doar de dragul de a relaționa, când nu mai e substanță în ele. Și rămâi cu o colecție de oameni cu care nu-ți mai dorești la un nivel profund să relaționezi, dar o faci pentru că așa e civilizat. Când nu ceri să ai pe cineva, nu pierzi pe nimeni,

Nu trebuie să ne mai întristăm așa rău când simțim lipsa cuiva. Relațiile bune funcționează prin ele însele. Am o mână de prieteni pe care nu i-am văzut de un car de ani, dar dacă mâine mă întâlnesc cu vreunul, e ca și cum ne-am fi văzut ieri. Confortul de a ști că bâzâi pe aceeași frecvență cu cineva anulează lipsa temporală.

Ce-i drept, asta presupune să fii un fel de vagabond, să nu te lipești de nimic. ...Whatever works.

Happiness and shit

Îmi zicea un prieten: Sunt prea inteligent să fiu happy. Happy is for dummies. For sissies. 

În toți acești ani am crezut că nu realizează că își sabotează fericirea. Vizavi de asta am trecut de la indignare la neputință, exasperarea de a vedea cum refuză pur și simplu ca lucrurile să fie mai bune. Apoi m-am înfuriat: de ce refuză cu încăpățânare ajutorul meu, când sunt atât de bine intenționată?! M-am simțit mai bună decât el atunci când am renunțat la a încerca să îl învăț cum să fie mai fericit, îmi spuneam bătându-mă pe umăr: nu ai nevoie de așa ceva.

I was a fucking dummy. Cine dracu sunt eu să îi spun altcuiva, cât de prieten îmi e, cum să fie fericit? Cine sunt eu să decid că starea lui existențială trebuie schimbată? Și mai ales, în ipocrizia mea, cum pot să fac asta când urăsc la culme să mi se facă mie?

Când oamenii vin la mine și îmi prezintă păreri despre ce am făcut, cum am gândit-o și ce sunt, trebuie să-mi înec reflexul mocnit de a întoarce spatele și de a pleca. Am devenit expertă în a da pe mute teoriile despre viața mea. Nu întorc spatele, tac și înghit, pentru că înțeleg motivația lor: le pasă. Și îi iubesc pentru că le pasă, doar de atât am nevoie. Dar judecățile cu care vin fără să vrea se duc foarte rapid in the land of I don't give a fuck.

Se tot întâmplă chestii pe parcurs și tendința este să le dai sens, să cauți o cauză și să îți spui neapărat părerea despre efect. Că sunt bune, că sunt rele, ele înseamnă ceva. Dacă mă întrebi pe mine, nimeni nu deține controlul, de fapt, asupra fericirii lui. pur și simplu o simți. Și o poți simți și atunci când oficial e de căcat. Poate căcatul ăla te face fericit, vorba lui Henry Miller: A man can get to love his shit if his livelihood depends on it, if his happiness is involved. 

Dați-mi voie să-mi iubesc căcatul. Mie nu-mi place să lupt în gol, am o colecție de defecte cu care deja m-am obișnuit. Mi-a luat foarte mult timp să fac asta și nu a fost ușor. Nu tânjesc prea curând după un proces de purificare prin suferință. 

Așa că lăsați oamenii în fericirea sau în căcatul lor, vă rog eu.

De ce sunt o pisică?

Îmi place să mă întind.

Îmi place să bântui noaptea şi să dorm ziua.

Îmi place să mă joc cu prada.

Vin la smotoceală când nu mă bagi în seamă.

Când sunt supărată mă retrag în colţişorul meu să-mi ling rănile.

O jucărie care stă nu-mi place, dar dacă fuge devine cea mai interesantă.

Îmi place să fiu silly câteodată.

Sunt foarte curioasă.

Reuşesc să ies din orice situaţie.

Uneori nu-mi pasă.

Nu sunt zgomotoasă.

Sunt loială locurilor, nu oamenilor.

...Pentru că nu-mi prea plac oamenii.

Nimic special

Sunt dezamagită și uimită să văd că am hibernat timp de 2 ani în ale scrisului, după ce mi-am demonstrat în nenumărate cazuri că asta e singura chestie care îmi iese cât de cât bine și care mi-a adus motive de mândrie, prieteni, aventuri, vindecare și câțiva stalkeri. A trecut atât de mult timp de când n-am mai scris, încât a devenit retro să bloguiești :D

Eh, uite-mă! Mereu este ciudată și un pic penibilă reîntâlnirea după foarte mult timp cu cineva, de-asta ocolesc întotdeauna foștii colegi de liceu pe stradă. De ce? Pentru că: "Și... Ce-ai mai făcut?" "Ce să fac? Muncă, vacanțe, mai ies din când în când... Nimic special". 

Am observat că se repetă tema cu "nimic special" și realizez cât de triști suntem dacă despre viața noastră tot ce putem spune este nimic special. Ok, cinismul meu nu s-a dus într-atât încât să nu-mi vină să-i bat cu scara metalică pe ăia care încep să se laude cu excursiile lor în Thailanda, kayaking, backpacking, couch surfing, soul searching, slow cooking, brainstorming, cock sucking motherfuckers! Nu, ăia sunt în continuare niște puțoi enervanți...

Dar să vă povestesc ce am visat aseară, până nu uit. Se făcea că mă întâlnesc cu... cineva (nu știu, genul persoanei anonime din vise căreia nici nu-i visezi fața, dar visezi că o cunoști - you know what I'm talking about...). Așa, și cineva-ul ăsta mi-era ceva rudă, coleg sau pe-acolo și nu îl mai vazusem de mult. Din motive necunoscute, trebuia să petrec o oră cu el. Tot visul a fost despre cât de pe lângă, stângace și dezacordată a fost interacțiunea noastră. Faze de genul: tu intri pentru o strângere de mână, celălalt bagă un fist bump și iese un căcat cu ochi interacțional. Numai faze de-astea, tot visul! Am vrut să ne pupăm pe obraz și ne-am aplecat amândoi spre dreapta, apoi a fost faza cu strângerea de mână, apoi am vorbit unul peste altul, apoi el m-a întrerupt, eu am dat din cap și am zis "Da" la o întrebare pe care nici nu am auzit-o, zâmbete scremute, priviri goale, tot tacâmul. Tot visul mi-a dat o stare de neconcordanță cu universul atât de gravă, încât m-am trezit.

Din fericire, ziua e superbă, mahmureala e blândă și zic eu că o să urmeze o ploaie cu trasnete și ne purificăm puțin, și tare vreau să-i simt mirosul pe frunzele astea fragede. Așa... După ce mi-am amintit visul ăsta căcăcios și nereușit, am stat și m-am gândit: băi nene, am ajuns la o vârstă (înaintată), trec anii ca aburul și am renunțat la multă înverșunare între timp. Nu mă mai obosesc să am convingeri despre tot sau păreri despre tot. Nici măcar nu-mi mai pasă atât de mult dacă mă plac cei din jur sau nu. La dracu', am adunat și câteva tabieturi între timp... E semn că am ajuns la momentul ăla din viață când decizi să nu mai faci negocieri cu timpul tău prețios și să nu investești efort în lucruri pe care de fapt nu ți le dorești cu adevărat.

Și să nu se întâmple niciodată chestii ca în visul de aseară, când cică trebuie să fii drăguț cu cineva pe care nu-l placi, să te înțelegi cu o persoană pe care nu ai ales-o, să mimezi o relație care nu există ș.a.m.d. Și ce bine e așa!

Vă doresc și vouă același lucru! 

A 11-a poruncă: Să nu stalk-uieşti pe Facebook!

Am fost azi cu colegii la o conferinţă academică ce a reunit oameni de vază şi intelectuali rasaţi, adunaţi să discute probleme spinoase, atât de spinoase încât mi-au dat o criză de căscat aşa gravă încât mai-mai că mi-am dizlocat maxilarul de câteva ori când lăcrimam în palme pe furiş de somn. După deosebitul eveniment am ieşit la cafea şi m-am întâlnit cu o colegă. După ce am schimbat câteva impresii, am realizat că ne-am uitat toată conferinţa la acelaşi tip, un blonduţ sexos cu nas drept, bărbuţă şi cămaşă în carouri. Tipa ştia tot despre el, cum îl cheamă, cine-i gagică-sa, unde şi-a făcut studiile şi ce a mâncat la bufet, plus că altă colegă a şterpelit creionul lui şi capacul de la pix, într-o pornire fetişist-dubioasă.

Vreau să realizaţi că oamenii motivaţi sunt de neoprit, iar când interesul capătă valenţe romantico-erotice, nu există colţişor neexplorat şi piatra neîntoarsă în căutarea celui mai mic detaliu despre o persoană X. Şi să nu credeţi că oamenii care fac asta sunt neapărat loviţi de soartă cu vreun dezechilibru psihic şi că au uitat să-şi ia pastilele... De când cu Facebook-ul, cred că v-aţi suprins şi pe voi înşivă scormonind tapetul de pe peretele cuiva cu lupa, căutând diverse indicii.

Vorbind cu colega despre chestiile astea şi schimbând diverse tactici şi metode de stalk-uit, am realizat brusc că înţelegerea naturală a acestui subiect şi faptul că nu sunt singura nebună care se uită prin arhivele cuiva înseamnă un singur lucru: există cineva acolo care face chestia asta cu arhivele mele. Până acum credeam doar că există cineva acolo care se masturbează seara cu gândul la mine îmbrăcată în şcolăriţă, însă noua perspectivă m-a fascinat de-a dreptul.

Şi mi-am pus problema: îmi fac o prezentare onestă şi conformă cu sinele meu „real”? Răspunsul este „bineînţeles că nu”. Oricâtă sinceritate aş investi în blogul ăsta şi oricât de selectivă aş fi cu ce pun pe Facebook, de exemplu, rămâne doar o faţetă supusă interpretării şi transformării când este filtrată prin mintea altcuiva. Gândiţi-vă cât de greu este să povesteşti un vis cuiva: niciodată nu-l vom putea descrie atât de bine încât celălalt să-l „vadă” cu ochii minţii, pentru că pur şi simplu nu avem cuvinte atât de cuprinzătoare.

Toată situaţia îmi confirmă încă o dată că modul de a cunoaşte oamenii este de a fi lângă ei, de a trăi cu ei cot la cot nişte experienţe. Şi că timpul nostru preţios ar fi mult mai bine investit în asta decât să-l pierdem construind nişte „cvasi-noi” pe care mai târziu nu-i va recunoaşte nimeni, nici măcar noi, sau să-l pierdem căutând pe Google adresa de e-mail a lui X-ulescu, analizând anunţurile pe care le face pe forumuri când îşi vinde placa de bază sau profilul de LinkdIn, Facebook şi Twitter.

Mergând mai departe, munca asta de detectiv nu te aduce mai aproape de nimeni, ci îţi hrăneşte doar curiozitatea şi înfloreşte o iluzie pe care o suprapui imaginii acelei persoane. Din cauza discrepanţei dintre „persoană” şi „personaj”, ori ajungi să crezi în Feţi-Frumoşi care nu există, ori să scormoneşti în căcat şi să pută. Ăsta-i motivul pentru care îl apreciez pe singurul tip căruia i-am arătat blogul meu şi care a zis „Nu mă interesează şi nu-l voi citi. Vreau să te cunosc pe tine”.

Chimia

Faza cu chimia este binecunoscută între prietenii mei buni, după ce un scorpion egotist a considerat că secunda cu care mi-am prelungit uitatul la el (din greşeală, probabil) înseamnă că vreau să mi-o tragă. Şi mi-a trimis omul mesajul cu chimia: „Ştiu că şi tu simţi chimia dintre noi, nu o poţi nega. Dar dacă vrei să te prefaci că nu-i aşa, prefer să ne salutăm şi atât”, apoi i-am trimis un mesaj: „Salut!”. ...Şi a rămas faza cu chimia, de care râdem câteodată răutăcios când ne mai amintim.

Totuşi, să ştiţi că există chimie. Nu între mine şi scorpionul egotist, ci în general. Chimia care decide dacă futaiul va fi bun sau nu. Dacă va fi o labă cu partener sau dacă simpla amintire a lui îţi răscoleşte gonadele. Chimia este răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă să fii bun la pat?”.

Să fii bun la pat, pe vremea când nu trecusem de pragul de 2 centimetri ai virginităţii, mi se părea rocket science. Bine, atunci nici nu ştiam să merg pe bicicletă. Ce legătură are? Păi: „(smiorcăit) Nu pot să merg pe porcăria asta! Tre’ să dau şi din pedale, să mă uit şi-n faţă, să-mi ţin şi echilibrul, să am grijă şi pe unde merg! Cum puii mei le fac pe toate de-odată?!”. La fel şi cu sexul: tre’ să ţii ritmul, să mai şi respiri, să te şi concentrezi, să şi gemi duios, să-ţi şi pipăi partenerul pe unde-l gâdilă în mod plăcut. Cum puii mei le facem pe toate de-odată?!

Pe mine, la mersul cu bicicleta m-au ajutat două beri. Aşa am învăţat eu să merg: am băut două beri, m-am suit pe bicicletă şi am mers. Comparaţia cu sexul rămâne şi aici valabilă. Nu este rocket science, ci este chimie organică.

După câţiva ani de antrenamente, după ce te prinzi care-i faza cu împerecherea la oameni şi mai prinzi nişte mişcări de la unul, de la altul (de la una, de la alta), stai şi te întrebi: „Ce înseamnă să fii bun la pat?”. Ce l-a făcut să-ţi spună că te iubeşte în cele mai pasionale momente, ce l-a făcut să zacă cu o expresie pe faţă de parcă se uită la Calea Lactee pe tavan? Şi după ce te întrebi toate astea, ţi se umflă guşa-n tine şi-ţi zici „Mamă, da’ bună la pat mai sunt!” şi îţi doreşti să te cloneze cineva ca să poţi face dragoste cu tine însăţi.

Numai că îţi aminteşti apoi de eşecurile pe care le-ai îngropat într-un sertăraş al cadourilor urâte din minte. Îţi aminteşti de tipul care nu scotea nici pâs, de ăla care a plecat la baie ca să se rezolve singur, de altul care aproape a căscat de plictiseală şi ăla care a zis că îi e lene să o facă cu tine. (Inventez, of course. Hîhî). Parcă erai bună la pat mai devreme, a?

Deh, cu toţii avem zile mai bune şi zile mai proaste, chiar şi cei mai buni dau chix. Plus că unii nu înţeleg. N-ai cum să-i explici prostului că ce faci tu acolo e artă şi că Charles Bukowski a scris o carte despre tine numită „Odă”. Nu, glumesc. Ideea este că dacă nu-i chimia, rămânem cu salutul, şi nici măcar.

Nu există o reţetă pentru a fi bun la pat. Da, sunt câteva detalii tehnice pe care le prindem cu timpul, iar o documentare pe net şi una-n propria baie nu strică. Însă totul depinde în definitiv de potrivirea cu celălalt. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că mirosul natural unei persoane vă înnebuneşte şi vă ridică sângele-n cap. Feromonii veseli. Chimie. Iubirea e chimie. Sexul e chimie în mare parte. Dacă ne dorim cam aceleaşi lucruri, iese cu scântei şi focuri de tabără... pardon, artificii. Dacă nu este, mai bine ne numărăm banii, că tot plouă afară.

Şi acum nu-i aşa că au sens drăcoveniile gen parfum de vagin sau spray cu feromoni?  Parcă-parcă începe să aibă sens şi faza aia cu „Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. De-asta iubesc ştiinţa, că se preocupă de toate aspectele vieţii noastre. Că lucrează pentru noi şi explică cine suntem. Şi de ce suntem buni la pat.

Moment Kodak - despre familie

Pentru că astăzi familia mea sărbătoreşte un eveniment important (nuntă de perlă cică-i zice), vreau să vă povestesc câte ceva.

Un prieten vechi de-al meu îmi zicea, când ne-am cunoscut: „Eu am două principii în viaţă: primul este că n-am principii”. La care eu întreb „şi al doilea care e?”. S-a râs de mine cât a fost nevoie şi încă se mai râde la chestii de genul, pentru că mie dacă-mi spui ceva pe un ton serios cred din prima.

Venind vorba despre principii, nici eu n-am multe, dar am devenit fixată pe câteva. Nu voi tolera misoginii (pentru că aşa m-au învăţat zidurile din Bucureşti), nu voi face sex niciodată pentru beneficii de orice fel, nu voi trişa la teste şi nu-mi voi boteza copiii.

Pentru că scriu despre familie astăzi, detaliez puţin problema „nu-mi voi boteza copiii”. De ce? Pentru că eu nu cred în instituţia bisericii sau în învăţămintele creştine. De aceea mi s-ar părea o ipocrizie să îmi botez copiii sau să-i ţin la şcoală când se ţine ora de religie într-o formă confesională. Însă există un singur aspect al problemei pentru care m-aş răzgândi: încărcătura pe care o au astfel de ritualuri în viaţa familiei extinse.

În general nu-mi plac rudele. Nu consider că trebuie să respect un om doar pentru că împărţim informaţie genetică. Însă realizez că este foarte importantă relaţia cu rudele, indiferent cât de puţin valori împărţim, câte conflicte intervin şi cum relaţionăm.

Când îmi vizitez bunicile la ţară, o dată la 1000 de ani, mă duc mereu cu un nivel minim de chef, anticipând bârfele la care trebuie să asist, tristeţea pe care o simt când văd că lucrurile se schimbă în mai rău şi răutatea unor oameni apropiaţi. Însă, ajungând acolo, se întâmplă mereu ceva magic. Sunt câteva seri pe care nu le voi mai trăi niciodată astfel, când se strânge tot familionul, se aşează masa şi se deschid sticlele de ţuică şi de vin roşu, aspru. Flecăreala femeilor care trebăluiesc la bucătărie, mame, mătuşi, bunici, vecine, devine un descântec. Ne aşezăm toţi la masă, copiilor li se taie cu grijă bucăţile de friptură, bărbaţii umplu paharele cu vin şi sifon şi amintirile încep să fie depănate.

La scurt timp, toată lumea vorbeşte tare, în dezacorduri, fraţii îşi amintesc copilăria trăită la sat, în timp ce proprii lor copii smotocesc pisicile şi câinii casei. Ne amintim de cei răposaţi, mereu cu bucurie şi drag, râzând de episoade care tot la reuniuni de familie s-au întâmplat. „Îţi aminteşti când i-am dat lui nea Gică iepure, fără să-i zicem ce e, şi a zis că i-a plăcut la nebunie?” (bunicul meu nu mânca iepure în ruptul capului).

Crăciunul la mine la ţară, unde-mi sunt aproape toate rudele, este o tradiţie care nu s-a schimbat de când mă ştiu. Porcii sunt hăcuiţi într-un mod inuman, ţuica pregătită de cu toamnă fierbe în ceaun cu piper şi dafin, iar câinii cerşesc prin gard o bucată de şorici proaspăt pârlită. Copiii se joacă v-aţi ascunselea prin magaziile înţesate cu lemne de foc, iar în bătătură se adună toţi unchii, naşii, mătuşile şi vecinele care ajută la împărţirea cărnii. Aburii ies din cănile de lut şi din gurile oamenilor şi se râde tare, de pe un munte pe altul (cum zice taică-miu).

În momentele astea îmi place să mă retrag puţin din larmă şi să fac o plimbare prin grădină. La orizont, „în sus”, se văd munţii acoperiţi de zăpadă. „În jos” se văd coline învelite în ceaţă şi e o linişte cosmică, care se aude mai bine decât glasurile oamenilor. În momentele alea simţi că eşti deconectat, eşti într-o vale superbă de munte, glasurile se pierd în peisaj şi e un moment efemer. Îmi dau seama că vom muri cu toţii şi ni se va face veşnica pomenire, se vor naşte prunci şi timpul va trece peste toate ca un compresor cu aburi. Încet, dar sigur.

Nu ştiu ce simt atunci, dacă este tristeţe sau bucurie. Cred că ambele la un loc. Însă familia, în momentele alea, este legătura mea cu lumea. Prin ea sunt şi prin mine va fi. De aceea, cu toate că încerc să respect alegerile individuale ale oamenilor, nu îmi place când aud că unii nu vor copii. Chiar dacă îi voi boteza sau nu, chiar dacă satul familiei mele se va transforma într-o suburbie, vreau să se întrepătrundă şi ei în urzeala asta a familiei.

Şi închei cu o glumă din serialul That 70s Show: „All families are embarrassing. And if they're not embarrassing, they're dead.”

P.S.: La noi în familie nu se zice "Te iubesc", aşa că, pentru mama şi tata: "Noroc şi sănătate şi să ne vină mintea la cap!"

De ce nu mă uit la comedii romantice

Dacă citeşti acum asta, te felicit pentru faptul că nu te-ai sinucis ieri. Pentru că, da, 14 februarie este o zi cu o rată mare de sinucideri (şi de masturbări). Din păcate, se pare că societatea ne vrea cuplaţi, altfel sigur este ceva în neregulă cu noi, din moment ce nu ne vrea nimeni („Fata asta n-are prieten? Sigur are un picior de lemn/trei sfârcuri/sindromul Tourette/incontinenţă fecală”). Oamenii fără partener sunt automat consideraţi şi „în căutare de partener”, astfel că toată lumea dă o mână de ajutor, pentru că este o vacă Milka în fiecare. Astfel ajungi să fii prezentată tuturor vecinilor, colegilor, verişorilor care au şi ei un picior de lemn şi nu au prietenă.

...Dar poate chiar eşti în căutare şi le împărtăşeşti părerea. Te consideri greşit(ă)? Vrei prieten(ă)? Cauţi gagică? Sunt două abordări care funcţionează în cele mai multe dintre cazuri: pentru băieţi este abordarea „cocky and funny”, iar pentru fete este „Manic Pixie Dream Girl” a.k.a. „being Zooey Deschanel”.

Cocky and funny

Mai pe româneşte, “coios şi haios”. Cele mai multe fete sunt cucerite de un bărbat care îmbină în mod fericit coiosul cu haiosul. Întotdeauna împreună, niciodată separat.

Deşi primul impuls este să foloseşti pupincurismul şi tot cavalerismul din dotare pentru a impresiona o fată, de multe ori transmite un alt mesaj: că nu te consideri destul de bun pentru ea. Da, există fete care se simt confortabil pe un piedestal şi care te vor folosi mai mult ca sigur ca taburet pentru a-şi odihni papucul.

 

De-asta “cocky and funny” mi se pare o abordare mult mai bună. Nici mârlan, nici clovn, ci un tip puţin arogant, jucăuş, care-i atrage atenţia şi care o intrigă. Unul care să o trateze ca pe un egal şi care să nu pară a venera fiecare pereche de sâni pe care o întâlneşte. Merge de minune.

Personajul antagonic este tipul care se plânge că ajunge mereu “doar prieten”. Ştrumful, dacă vă mai amintiţi.

Am citit un comentariu care mi-a plăcut MAXIM despre tipii care se plâng că sunt ştrumfi: 

“There's a difference between a genuine 'nice guy' and a 'Nice Guy TM' Genuinely kind, nice people? Difficult to find. Nice Guy TM? Everywhere.

For those confused, a Nice Guy TM is a man who constantly complains that women don't want to date him, and he doesn't understand because he's such a NICE GUY! He lets them walk ALL OVER him, he does EVERYTHING for them, and ALL in the name of TRUE LOVE... even though they've said 'No' to his repeated requests to date. A woman is not obligated to date a man because he's 'nice', especially when he's only being nice in order to manipulate her into dating him. A person is NEVER obligated to date someone else. EVER. My right to choose my partner trumps your desire to date me no matter if I'm actually attracted to you.

This breed of person takes his romance cues from Romantic Comedies. If a person pursued me the way men pursue women in romantic comedies, I wouldn't fall in love, I'd file a restraining order. When a woman says no, she is not saying 'try harder'. She is saying 'no'. Your refusal to acknowledge that will NOT suddenly result in her falling head over heels for you.

When we ask where the 'nice guys' are, we mean the ones who are actually worthwhile. Not a manipulative jerk that thinks the universe owes him a girlfriend for being 'nice'. I am NOT a reward for good behavior. I AM a person.

In case I missed anyone with the clue-by-four, it's SEXISM. I am a woman, and my rights are JUST as important as yours. My rights are NOT decided by what my baby maker looks like or how I express my gender. My right to say no? NON-NEGOTIABLE.”

Şi pentru că s-a specificat problema oamenilor care cred în comediile romantice, ajungem şi la bolnăvicioasa pasiune pentru fetele care par Zooey Deschanel.

Manic Pixie Dream Girl

Nu trebuie să o ştiţi pe Zooey Deschanel neapărat ca să înţelegeţi, este suficient să vă amintiţi protitipul protagonistei din comediile romantice: tipa aia foarte copilăroasă, cu buze umede şi ochii mari, care chicoteşte şi sare într-un picior şi de care te îndrăgosteşti când o vezi pe faleză, în lumina apusului. Tipa care vrea ceva profund, tipa cu care faci dragoste, cu care mănânci căpşuni cu frişcă şi care râde colorat când îţi pune frişcă pe nas. Tipa cu care ai încerca pupătura de eschimos şi nu te-ai simţi ca un tolomac.

Am mai auzit pe la unii băieţi că apreciază fetele drăguţe care nu sunt conştiente de cât de drăguţe sunt şi se poartă frumos cu ei. Copii, hai să lămurim ceva: ele doar PAR să nu ştie cât de drăguţe sunt. Credeţi că nu au oglinzi în casă? Normal că ştiu că sunt drăguţe, pentru asta petrec 2 ore în baie să se defrişeze, merg la coafor, se împodobesc şi-şi pun fundiţe în păr.

Erotismul infantil restabileşte nevoia bărbatului de a fi în control şi de a proteja făpturile care depind de el. Iar pentru femeile care tind să depindă de partenerul lor, a fi o lolită cu ochi mari aduce avantaje care pot părea insignifiante, dar care întăresc constant raportul dintre ei. El îi cară rucsacul, se duce după tampoane la 2 noaptea, îi lasă locul de la geam, ea îi zâmbeşte şăgalnic şi se sprijină pe antebraţul lui puternic şi statornic. Ca în poveştile cu prinţese: el o salvează, ea arată bine.

Un personaj antagonic al acestei manic pixie dream girl a fost Clemetine din Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Şi citez: “I'm not a concept. Too many guys think I'm a concept or I complete them or I'm going to make them alive, but I'm just a fucked up girl who is looking for my own peace of mind. Don't assign me yours”.

Unde vreau să ajung cu toate astea? La faptul că nevoia oamenilor de basme trebuie să înceteze, pentru că ne blochează în relaţii superficiale, inclină balanţa puterii în cuplu prea mult şi duc la căsnicia de coşmar pe care o vedeam în Familia Bundy. Viitoarea soţie nu va fi o Zooey tot timpul, la fel cum nici ea nu va avea un prinţ salvator lângă ea.

And we lived happily ever after

Cea mai odioasă strângere de mână

Din ciclul „ce lucruri mărunte mă scot din minţi”, vreau să îmi spun oful în legătură cu strângerea de mână. Deşi noi fetele o facem mult mai rar, sunt ocazii în care faci cunoştinţă cu cineva şi se întâmplă şi strângerea de mână.

Deşi, în general, cel mai temut stil de a strânge mâna este peştele mort, există alt obicei care pe mine mă scoate din sărite şi compromite orice şansă de a mă înţelege cu persoana care a făcut asta: acel strâns de mână în care cealaltă persoană îţi oferă doar degetele sau vârfurile degetelor, stil adoptat în special de femei (încă nu am văzut bărbat care să facă asta). Mi se pare nesimţire curată să faci aşa ceva, mă jigneşte şi mă enervează îngrozitor.

Este echivalent cu gestul de a şterge gura sticlei cu mâneca înainte să bei după cineva, cu acel cineva de faţă. Da, există oameni sensibili, germinofobi, puţin paranoici, într-adevăr se pot transmite multe boli astfel. Dar nu e mai politicos să refuzi să bei sau să-ţi cumperi tu separat o sticluţă de apă plată sau să-ţi aduci ceaiul de sunătoare de acasă? În al doilea rând, chiar este mai curată mâneca aia?? Mâneca pe care ai târât-o pe toate mesele, cu care ai atins barele de metrou, în care tuşeşti şi pe care s-a căcat un porumbel este mai bună pentru tine? Sper ca mâneca ta să aibă herpes!

Revenind la acel strâns de mână, în care ţi se oferă vârfurile degetelor pentru o secundă şi nu se aplică nici un pic de presiune... Acest gest transmite o evidentă lipsă de interes pentru persoana ta, lipsă de consideraţie şi un aer de superioritate pe care eu nu le suport. Nu-mi plac oamenii care nu se obosesc să zâmbească şi au aerul ăla de autosuficienţă pe mutră. Locul lor nu este în societate, ci într-o peşteră.

Mă enervează atât de tare, încât promit că data viitoare când vreo prinţesică de-asta îmi dă vârfurile degetelor la ciupit, o s-o apuc cu cealaltă mână şi o să-i trag toată palma, apoi o să-i aplic stilul cheie franceză. Apoi o să spun cu zâmbetul pe buze „Scuze, trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini”.

Take that, acriturilor!

Foto

Visit Romania. Small country. Great people. Useless, full of crap advertising.

A apărut o campanie de advertising alaltăieri care-şi doreşte să aducă turişti în România prin prezentarea unor mari personalităţi din istoria ţării. Intraţi aici dacă nu o ştiţi deja.

Nu mă mişcă deloc. Mi-este egală cu acele articolaşe de prin ziare de tipul „Un român este imaginea mişcării Occupy Wallstreet. Îl cheamă Brandon Watts şi de fapt e american, dar să vedeţi, că stră-străbunicul lui şi un văr de-al doilea au origini în România”.

În primul rând, a spera că turiştii vor veni doar pentru că un om care s-a născut aici a inventat ceva este o prostie. „Darling, unde mergem în concediu vara asta?”. „Hai în România, am auzit că Nadia Comăneci s-a născut şi antrenat acolo, să mergem să privim şi noi cerul din acelaşi unghi din care îl privea ea!”. „Hai în România, să vedem dacă o fi aerul mai special, că mulţi oameni deştepţi s-au născut acolo!”. Yaay!

Trecem peste ideea neinspirată de a folosi campania în turism. Să zicem că n-ar fi aşa şi că, aşa cum spune cineva pe Facebook, este „un tip de iniţiativă şi un tip de mândrie şi respect faţă de ţara în care te-ai născut”, iar rostul campaniei este “să te retrezească la demnitatea ta de român”. Serios? Această mică şi colorată rubrică de “Ştiaţi că…” tip calendar de perete mă va retrezi la demnitatea mea de român?

Dacă ar fi să atribui acţiunilor unei persoane meritul acestei naţiuni, ce aş mai zice despre românii care au furat o statuie de bronz de pe mormântul lui Odobleja? Ce aş mai zice despre faptul că nu pot vizita colecţia Henri Coandă pentru că n-am mai văzut Muzeul Tehnic din Bucureşti deschis de ani de zile? Ce aş mai zice despre România acestei campanii când casa în care a locuit Nicole Paulescu este lăsată în paragină, ca multe alte case memoriale care au scăpat de demolare? Dacă se rătăceşte vreun neamţ sau un american pe aici, ce-i arătăm? Posterele colorate?

Dacă cei care au gândit campania se aşteaptă să mi zburlească pielea de mândrie naţională, greşesc. Să vă reamintesc că toţi aceşti oameni au studiat prin străinătate, iar dacă îi căutăm tot pe acolo îi găsim? De ce nu facem o campanie mai tristă, mai gri, despre marii români care au părăsit ţara pentru a avea parte de recunoaştere? În asta îi includ şi pe medici, pe profesori, pe inventatori, sportivi, pe toţi cei care nu au primit ce meritau în ţara lor. Includ şi persoana de pe Facebook care vorbea despre mândria de a fi român şi îi doresc numai bine când va pleca în Suedia pentru studii.

Nu există ţara-mumă care naşte copii frumoşi şi deştepţi, cu gene bune şi educaţie aleasă. Oamenii ăştia au muncit mult şi şi-au urmat pasiunea. Ei sunt oameni universali, nu România culege laurii pentru meritele lor. Suntem obişnuiţi să ne îmbătăm cu apă rece şi vorbim cu patos despre mândria de a ne naşte aici, dar ne plictisim repede. România e o ţară-mumă singură, că nimeni nu vrea să se angajeze într-o căsnicie cu ea. O lăudăm că-i frumoasă şi îi lăcrimăm pe şorţ când plecăm, dar cam atât.

Pe lângă aceste campanii de advertising şi jingle-urile de pe Guerrila, hai să mai facem ceva frumos: să ne vizităm ţara, să o curăţăm, să vorbim frumos despre ea prin străini, să-i îngrijim monumentele şi munţii, să-i vorbim corect limba şi să o cunoaştem. Să avem o relaţie de lungă durată cu ea, nu doar să-i facem cu ochiul.

P.S.: În camera mea, pe o etajeră, am un mic bust al lui Eminescu. Ştiţi unde l-am găsit? La ghenă. Small country. Great people.

Foto

Panarame cu coada ridicată şi zombie colcăitori

Proverbele, aceste pastile de înţelepciune strămoşească pe care le folosim când vrem să aducem lumina adevărului asupra noastră şi, mai ales, a celorlalţi... Dragi proverbe, rostite grav şi cu stimă, neîndoindu-ne nici o clipă de corectitudinea lor, de parcă ar ascunde-n ele înţelesul vieţii. Dar uite că, din când în când, mai ajunge în zilele noastre şi câte o tâmpenie care-a ţopăit din gură-n gură şi care încă mai dăinuie, deşi învăţămintele pe care le aduce sunt oale şi ulcele, la fel ca autorii.

„Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. Ce mă învaţă pe mine această vorbă de duh este că bărbaţii sunt complet controlaţi de penisul lor şi că în situaţia în care acesta hotărăşte să facă sex, posesorii lui nu au de ales, trebuie să facă sex. Iar noi, femeile, suntem nişte vrăjitoare care îi transformă pe bărbaţi în nişte zombie colcăitori, care explodează dacă nu ne-o trag.

Un bărbat însurat are o aventură cu o tipă necăsătorită şi este prins. Ea nu înşeală pe nimeni, dar ea este de vină pentru tot, pentru că „până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”.

Un profesoraş de sport de 26 de ani, Octavian Vişan, se duce la Predeal cu elevii de liceu, se fac toţi muci cu ocazia Halloweenului, iar una dintre eleve, care (citez din Click) „devine nimfomană când bea” sare pe el şi i-o trage. El, bineînţeles, devine un zombie colcăitor şi nu poate rezista tentaţiei uriaşe, este absolut hipnotizat, supt de puterea mentală a elevei porno şi este folosit ca o cârpă de vrăjitoarea nenorocită. Ce profesor?? Ce etică a muncii?? Gata, facem sex! Pentru că.. nu-i aşa? Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase.

Vine şi în România „Slut Walk”-ul, idee extrem de proastă, după părerea mea. Toată ţara hăhăie din cauză că se numeşte „Marşul Panaramelor”. Este atât de hilar acest titlu încât nimeni nu s-a interesat mai departe ce înseamnă toată debandada asta. Mai ştiţi ACEA oră de anatomie la care am învăţat ce fac puţulica şi păsărica? Vă mai amintiţi ce râs general era când profesoara spunea „vulvă” şi cum ne înecam de râs când trebuia să desenăm pe tablă un penis? Cam aşa şi acum... Hăhăh, uite panaramele! Comentarii grăitoare: „Arăţi ca o panaramă, atunci chiar eşti o panaramă!”. “Ţinuta fetelor nu face altceva decât să trezeasca instinctul masculilor pt. împerechere. Este un risc pe care şi-l asumă fetele atunci când se îmbraca în ţinute care lasă la vedere ori pun în evidenţă părţi ale corpului.”

Nu mai este de vină bărbatul care nu este în stare să şi-o ţină în pantaloni, ci tot femeia-farmazoană, care-şi rujează buzele şi-şi arată picioarele. Adică eu, în fiecare dimineaţă, ar trebui să fiu foarte atentă cu ce mă îmbrac, ca să nu cumva să fie pe gustul vreunui bărbat care o să mă înghesuie într-un gang întunecos pentru că… până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase.

De-asta îmi place mereu să-i întreb pe bărbaţi ce ar face dacă un gay s-ar da la ei într-un club sau pe stradă. Răspunsurile au fost invariabil agresive, defensive, de respingere şi însoţite de o expresie de groază pe faţă, care m-a amuzat nespus. Femeile cum ar trebui să se simtă când sunt pipăite în autobuz, când li se ridică fusta pe stradă, când sunt fluierate, numite „pisi”, „mami”, „păpuşă” de către un străin, privite libidinos în metrou, „agăţate” pe un ring de dans şi nevoite să suporte bancuri porcoase din partea vreunui şef?

Uite aşa ajungem să fim orbiţi de vechile judecăţi strămoşeşti şi să vedem vinovatul în altă parte. Iar partea cea mai proastă este că noile valori nu reuşesc să atingă rapiditatea cu care se împrăştie prin părinţi vechile judecăţi. Feminismul este înţeles greşit, ca fiind opusul misoginismului, o extremă nesănătoasă care-i discreditează cumva pe masculi. De-asta este prea devreme pentru Slutwalk şi de-asta chiar o să am grijă cum o să mă îmbrac pe stradă. Pentru că, dacă mi se întâmplă ceva, s-ar putea să ies tot eu vinovată, că „am ridicat coada”. (Din înţelepciunea strămoşească.)

P.S.: Ia ziceţi, băieţi, i-aţi pune mâna pe cur Mileenei? :P

Foto

Croieşte-ţi altă soartă?

Apatia asumată a românilor a devenit cel mai mare pericol pentru viitorul ţării. Micile incidente din stradă, comportamentul antisocial al celui de lângă noi, păcălelile pe care ni le servesc companiile, toate sunt tratate cu un sentiment de neputinţă, născut din neîncrederea în propria capacitate de a schimba sistemul. Democraţia, după peste 20 de ani de la căderea regimului comunist, reprezintă pentru mulţi doar libertatea de a alege care este conţinutul coşului de cumpărături.

Nu cred că există cetăţean al acestui stat care să nu se fi confruntat vreodată cu inegalitatea în faţa legii sau care nu a fost dezamăgit de formele de conducere care s-au perindat la cârma ţării. Fraza-cheie din cartea lui George Orwell, "Animal Farm", pare să oglindească perfect inegalităţile din sistemul nostru: "Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte". Dacă ar fi să îl proiectez în această imagine alegorică a societăţii pe cetăţeanul român, ar fi o cârtiţă oarbă, care-şi sapă drumul, mulţumindu-se cu rădăcini şi râme.

Cu cei din fruntea naţiunii, este altă poveste. Vulpi şirete, puse la patru ace, cu blăniţa strălucind de fiecare dată când se mai organizează o dezbatere electorală. Un concurs de imagine, care mai de care prezentându-şi marfa, performând un spectacol dramatic în faţa unui popor căruia nu-i prea pasă. De ce nu votează românii? Oare cetăţeanul turmentat este cel mai actual personaj caragialesc?

Neîncrederea în politicieni a dus la o mobilizare minimă din partea cetăţenilor, caz în care, de obicei, oamenii încearcă să ghicească care-i cel mai mic rău dintre relele care-l aşteaptă. Şi, pe bună dreptate, cum să-şi aleagă românii elitele când mediatorii dintre ei şi candidaţi sunt cei din presă, mânjiţi în toate cazurile cu câte o culoare politică? Presa, care ar fi trebuit să îndeplinească rolul de câine de pază care supraveghează vigilent conducătorii, face jonglerii ca să ne distreze şi să ne dea iluzia că nu ne dorim decât produsele la promoţie şi anecdote din viaţa "vedetelor" fabricate artificial.

Un bâlci din care cetăţeanul român iese de obicei ori scârbit, ori confuz. Niciuna dintre stări nu va putea fi vreodată baza unei mişcări de schimbare, sămânţa unui protest care va avea şi rezultate. Când auzim cuvântul "revoluţia", mintea nu ne este înălţată de idealuri comune şi de speranţa unui viitor mai bun, ci figura ne este strâmbată de un zâmbet amar, pentru că ultima revoluţie românească a frânt aripile multor idealuri.

Vorbind cu oameni bătrâni, care au prins chiar şi monarhia în România, am văzut Revoluţia din 1989 prin ochii lor. Nişte oameni care au trăit să vadă trei mari sisteme social-economice în această ţară au avut o dezamăgire cruntă din partea noilor elite. A fost sau n-a fost Revoluţie în 1989? Răspunsul îl găsim căutând schimbarea, scopul comun pentru care oamenii au fost gata să-şi dea viaţa. Democraţia pe care am privit-o atâţia ani din spatele Cortinei de Fier a atins aşteptările noastre?

Dacă ea există, atunci nu ştim să o folosim. Cei 50.000 de oameni care au împânzit Piaţa Victoriei anul trecut au lăsat în urmă coji de seminţe şi sticle de plastic, dar schimbarea se lasă aşteptată. Oamenii au început să se arunce - de la balcon, de la etaj, pe stâlpi - pentru a transmite un mesaj. Schimbarea se lasă aşteptată.

Motivul pentru care românii se ruşinează cu naţionalitatea lor sau s-ar stabili în străinătate cu prima ocazie, aruncând o ultimă privire dispreţuitoare spre "Românica", aşa cum o "alintă" în scârbă, este faptul că idealul naţional nu mai este călăuzit de nicio lumină. Numai scriind "idealul naţional", ştiu că voi stârni ridicări de sprâncene. De ce a devenit o pacoste să te naşti aici?

Pentru că oamenii se simt legaţi de mâini şi de picioare, provocaţi să treacă prin hăţişul birocratic care nu lămureşte pe nimeni, bruiaţi de bâzâitul enervant al tabloidelor care ne lobotomizează încetul cu încetul, îmbrânciţi de cei cu pile sau care au dat şpagă, prostiţi pe faţă în magazinele alimentare şi, mai mult decât atât, luaţi în derâdere de parveniţi. Nu este uşor să-ţi păstrezi cumpătul aici, cu atât mai mult să lupţi pentru un ideal naţional. Dar cine o va face?

În primul rând, una dintre principalele îndatoriri cetăţeneşti este să votăm. Nu să ne ducem să dăm orbeşte cu ştampila pe o pungă de făină, ci să alegem cine ne va conduce. În al doilea rând, să ne amintim că societatea este formată din indivizi, iar acţiunile individuale se răsfrâng asupra ei. O bună conduită socială, coloana vertebrală dreaptă şi o voce care să poarte un mesaj sunt armele noastre.

Un om informat este un om puternic. Dacă în trecut, provocarea istoricilor era să reconstituie piesele lipsă din cele câteva mari evenimente sociale, acum provocarea este să alegi din tot amalgamul de informaţii pe aceea cât mai apropiată de realitate. Din păcate, educaţia este un lux pe care nu numai că nu toţi şi-l permit, dar nu toţi şi-l doresc. Aceasta este una dintre consecinţele unui sistem bolnav, în care urcarea pe scara socială nu se face pe baza competenţelor.

Şi, atunci? Supravieţuire, egoism? Sau lupta pentru un ideal mai mare decât noi? Privind în perspectivă, avem o viaţă scurtă, iar cea pe care am primit-o nu este ideală. Dar trebuie să ne întrebăm ce lăsăm în urmă, pentru că fiecare îşi poate lăsa amprenta asupra viitorului, nu numai inventatorii, vedetele sau politicienii.

Ce putem face pentru România?

Foto: 123rf.com

McDonald's fericit!

Printre fobiile bizare se numără coulrofobia, frica de clovni. Nu ştiu cât de des sunt duşi la circ copiii din România, dar eu am fost prima oară cu clasa, iar numărul artistic al clovnilor a fost încântător. Însă este printre noi unul sinistru pe care-l ştiu de ceva timp, căruia îi întâlnesc aproape zilnic privirea goală şi păru-i roşu din fibră de sticlă: Ronald McDonald.

            Personajul este întrecut în notorietate doar de Moş Crăciun care, cu nasu-i roşu de beţiv, ticurile verbale şi obezitatea morbidă, pare un bătrânel senil pe lângă Ronald-clovnul-de-afaceri, acest miliardar în dolari care a cucerit lumea. 

            În România, primul McDonald’s s-a deschis în 1995, în zona în care stau. Nu mai ţin minte prima vizită, probabil pentru că, pe atunci, intram cu sfială în restaurant pentru punguţa de cartofi prăjiţi pe care o înfulecam pe băncile parcului Unirii. Atâta efort, doar ca să văd ce mâncau colegii care-şi făceau zilele de naştere „la mec”. Ei erau la crème de la crème a clasei a III-a, aristocraţia şcolară care avea cele mai interesante compuneri pe tema „ce am făcut în vacanţa de vară”. Era costisitor pe atunci să simţi gusturile Americii şi să le speli cu o Cola după.

            Lucrurile s-au schimbat de atunci. Ultima oară când am fost într-un McDonald’s, acum 9 luni, mi-a căzut privirea asupra copiilor aduşi de părinţi pentru o masă gustoasă (pe care sigur acasă o compensează cu un Danone cu fructe, iaurtul de plastic). Bineînţeles, copiii vin mai ales după jucăria din Happy Meal, cu care poţi doar să-ţi scoţi dinţii de lapte sau să spargi alte jucării, că în rest nu face nimic (mă întreb dacă încă se mai fac „colecţii de vitrină”, ca armatele liliputane de surprize Kinder ale copiilor de înainte). Revenind la copiii de la Mc, nu sunt toţi supraponderali, dar am văzut la toţi obişnuinţa cu care apucă în mânuţe BigMac-urile, pe care poţi să le muşti de sus până jos doar dacă îţi dizloci maxilarul.

            Este cel puţin responsabilizator să vezi un copil de 3 ani cum apucă în pumn şi înfulecă acei cartofi pe care trebuie să-i izbeşti de masă ca să le scuturi sarea. Scenele familiale de la Mc au mereu ceva trist când sunt surprinse în lumina puternică ce-ţi intră în ochi ca să eliberezi masa mai repede. Lipsa de timp a părinţilor este întâmpinată de lanţurile de fast-food cu soluţia rapidă, dar şi gustoasă şi prezentată atractiv.

            Mc-ul a devenit o alternativă aleasă des: pachetul de la şcoală sau serviciu, picnic în parc, masa în oraş, întâlnire cu prietenii, zi de naştere. Chiar îndrăznesc să-mi imaginez şi o cină romantică, cu sosul de maioneză curgând suav la lumina lumânărilor. La un moment dat serveau la Unirii bere şi te încurajau într-un afiş să urmăreşti meciurile din campionatul de fotbal acolo. M-a pufnit râsul. Adevărul este că s-au adaptat specificului locului, într-o ţară în care meciurile de fotbal aprind mult mai multe spirite decât protestele stradale. Cu toate astea, McDonald’s este peste tot la fel: mâncare pe bandă rulantă, marketing şi PR puternic. Iar reţeta a fost împrumutată de un mare număr de companii, chiar în afara domeniului alimentar - hiperraţionalizarea producţiei, cu rabat la calitate.

            Am renunţat la a fi client McDonald’s (sau alt fast-food) în momentul în care totul a început să semene prea mult cu o scenă din Truman Show, o cvasi-realitate numai zâmbete, curcubee şi turturele, falsă ca ceaiul Lipton de la dozatoarele lor. Oamenii au senzaţia că e totul bine când li se zâmbeşte la casă sau când scapă de copilul isteric, eliberându-l în grămada cu bile colorate. 
            Mi se pare comparabil cu felul în care se petrec sărbătorile în civilizaţia vestică: plimbarea prin magazine, unde se cumpără spiritul Crăciunului şi puţină pietate de Paşte. Dar, ghiciţi ce!... Ronald McDonald vine în fiecare zi, spre deosebire de Moş Crăciun.

Grupul filfizonilor mulţumeşte grupului cocalarilor

 Motto: "Prin natura lor, oamenii încearcă 
să se diferenţieze unii de alţii" (Thornstein Veblen)

Când vom trece oare de stadiul în care arătăm cu degetul spre alţii ca să ne simţim bine cu noi înşine?
Tendinţa generală este să te defineşti prin ce nu eşti, pentru că este calea cea mai uşoară. De-asta toată ţara este o hăhăială generală în care site-uri cu piţipoance şi cocalari au un succes răsunător, avem insigne cu "antimanele" aproape de inimă şi motto-ul nostru pare să fie "m...e [insert something here]!".

Am ajuns să premiem normalitatea şi să ridicăm la rang de problemă naţională oamenii care mănâncă shaorma sau care ascultă muzică orientală. Lucrurile pe care le urâm vin mereu la pachet. S-a ajuns să se spună că BMW-ul este maşină de cocalar. Sau, gata, dacă poţi ceva auriu, vine cineva şi-ţi lipeşte o bancnotă pe frunte. S-a mers prea departe!

Am ajuns să fim oameni pe care nu-i mai f..t partenerii(ele), ci îi f..e grija. Oamenii se comportă de parcă au fost teleportaţi din cele mai elitiste cluburi berlineze şi-au rămas blocaţi într-o gaură de vierme numită România. Băăi, treziţi-vă! Gata cu snobismul, cu hipstăreala, cu lamentările de copil răzgâiat, gata cu pretenţiile de apusean cosmopolit. Cine sunteţi voi să vă daţi cu părerea despre ce ne-ar civiliza pe noi?

Cine sunteţi voi să spuneţi că vă este ruşine că sunteţi români şi să emiteţi tot felul de judecăţi de genul "românii sunt aşa şi pe dincolo"? De când au ajutat pe cineva smiorcăielile astea de filfizoni?

Ţara arde şi babele ascultă Bruno Mars la iPod şi scriu bloguri în care se plâng de cantitatea de gel cu care-şi fixează ţiganii freaza.
România, băşini puternice: coafura rezistă.

Plozi şi coroniţe

Ştiţi fascinaţia aia pe care o ai când vezi un accident pe stradă sau sânge la televizor? Când te uiţi la ceva scârbos, oribil, înfricoşător şi nu-ţi poţi întoarce privirea?

Eu mă uit la Toddlers and Tiaras, emisiunea aia despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, emisiunea ne prezintă lumea sclipicioasă a concursurilor de frumuseţe pentru copii din America, în special sudul Americii. Îmi place să mă uit, deşi prima oară a fost mai greu, deoarece creierul face un efort enorm să se concentreze şi la acţiune când este violentat vizual de valurile de volane fuchsia şi de feţele din aluat.

Aseară tragicomedia a ajuns la un nivel epic. De obicei ăştia cu emisiunea, la montaj, scot în evidenţă dialogurile şi gesturile cele mai scandaloase, mamele care-şi învaţă copilele cum să dea din fund, certuri în familie pe tema ojei alese, dansuri executate de mămici grase în public şi alte scene mai mult sau mai puţin îngrijorătoare, dar mereu hilare.

În episodul ăsta spectacolul a fost oferit de cele mai deranjate mintal mămici pe care le-am văzut în emisiune. Prima dintre ele a citit prea multe poveşti cu Cenuşăreasa şi este încă prinsă de scenariile de gen. Are o privire tâmpă şi, în timp ce fiica ei face şpagatul pe fundal, spune "ăsta e destinul ei", iar ochii îi strălucesc într-un mod magic. Ok, destinul ei este să se crăcăneze, toţi ştim că asta-i realitatea. Familia ei locuieşte într-o casă micuţă, pentru că dobitocii îşi dau toţi banii pe concursurile astea

A doua nu face compromisuri. Este o dentistă hotărâtă, realistă, care câştigă suficient de bine încât să-i finanţeze fiicei concursurile. Aceasta are un dulap cu trei laturi pline de cârpe sclipicioase, fiecare costând cam 5000-10.000 de dolari. Eu nu vedeam rochiţe de prost-gust când a zis asta, vedeam o casă frumoasă, excursii, educaţie, tot felul de cursuri, dar deh, nu e copilul meu. Răspunzând parcă sprâncenelor ridicate de toţi privitorii, ea spune , clar şi limpede: "Nu ştiu ce înseamnă să mergi prea departe pentru a câştiga". ...Alte întrebări?

Mai târziu în concurs, dentista trebuie să se hotărască între două rochiţe pentru plod: una roz aprins cu inserţii de zebra print şi alta albastră, simplă, nu prea înfoiată. Testul numărul 1: organizatorii concursului apreciază naturaleţea copiilor şi ar vrea ca ei să arate de 5 ani dacă au 5 ani, nu de 15. Testul numărul 2: dentista face un sondaj, 4 oameni sunt pentru rochia albastră, 1 paznic beţiv este pentru cea roz. Nu este suficient! Testul numărul 3: se duce cu rochiile la directoarea concursului (!!) şi îi cere părerea. Asta îi dă un indiciu că ar fi mai potrivită rochia albastră. Tragem linie, facem calculele, plodul poartă la concurs rochia roz cu inserţii de zebra print. Concluzia? Mama ştie cel mai bine.

Şi, ca să vedeţi că nu numai mămicile au luat-o razna, una dintre fetiţe este încurajată de tatăl ei iubitor: "Vreau s-o văd pe fiica mea pierzând.. Adică, să vină acasă cu mâna goală. Nu suport să îmapchetez trofeul ăla de fiecare dată". Awww. Se vede că-i fetiţa lu tătuţu!

Prima mămică, pe lângă sacrificiile la care supune toată familia pentru aceste concursuri, ştie cât de  importantă e pregătirea cu un profesionist. Aşa că a angajat-o pe Barbie în mărime naturală ca să-i înveţe fiica să zâmbească şi să facă cu mâna. Barbie? Pardon, Brandi o cheamă, mereu încurc. Brandi este întruchiparea frumuseţii exterioare şi interioare, este făcută din sugar, spice and everything nice şi sunt sigură că este ambasador Disney. Din ea se revarsă cascade de bunătate peste ceilalţi, drăgălăşenie şi zâmbete. Îmi dă impresia că este o zână bună. Cred că ceea ce contribuie foarte mult la această imagine este cantitatea de Prozac cu care o îndoapă mama ei.

Ea o pregăteşte pe fetiţă nu numai fizic, ci şi moral. Pe lângă un antrenor de frumuseţe, Brandi este şi un izvor de înţelepciune, învăţând-o pe fetiţă să-i placă tocilarii, pentru că mai târziu tocilarii vor avea cei mai mulţi bani, iar ea poate să fie o nevastă-trofeu. Uraa!

Pe lângă pregătirea fetiţelor, Brandi participă ea însăşi la concurs, la categoria "peste 10 ani". Are 31, se încadrează perfect. Trebuie să recunosc că dă tot ce-i mai bun din ea, iar la sfârşit câştigă o coroniţă şi un titlu. Este înduioşător să o vezi, trimfătoare, pe scenă, printre fetiţe de 10 ani care au ochii în lacrimi pentru că sunt pe locul II.

Evident, a făcut treabă bună şi cu ucenica ei, pentru că amândouă iau coroniţe, moment în care mama fetiţei, care a angajat-o pe Brandi, este copleşită de emoţii, lacrimire de fericire izbucnesc pe faţa ei şi, cu mâinile ridicate spre cer, îi mulţumeşte lui Iisus pentru această binecuvântare.

Şi fetiţa lu tătuţu câştigă ceva, iar tatăl este foarte dezamăgit că trebuie să care ditai trofeul până acasă. La final, el îi spune fiicei lui de 3 ani ce părere are despre victorie: "You suck!". Mai rar asemenea dragoste părintească.

Dar ce s-a întâmplat cu dentista? Testele ei pentru a alege rochiţa au făcut-o pe fie-sa să întârzie, pe lângă faptul că oribilitatea roz nu prea a ajutat-o când în sfârşit a urcat pe scenă. Dentista: "Trebuia să ne pregătim mai bine". Vocea îi este sugrumată de un nod în gât şi cameramanul opreşte scena.

Sfârşitul acestui episod este cireaşa de pe tort. Cameramanul, evident, nu a oprit scena cu dentista. Aceasta, printre lacrimi, strâmbată de plâns şi cu vocea piţigăiată, strigă: "Ştii, ne place viaţa asta. Nu vreau o viaţă normală! Asta este viaţa pe care o iubesc!".

Cortina

Ne distrăm cu nesimţire

Am ajuns la concluzia că distracţia pură trebuie neapărat să conţină şi o doză de nesimţire, altfel nu se poate. Nu poţi să fii cuminte şi regulamentar şi să te distrezi în acelaşi timp.
De-asta oamenii râd când cineva cade cu dinţii de asfalt, sau când îi cade un ghiveci în cap, când alunecă şi se loveşte cu capul de colţul mesei etc. La distracţie nu este loc de delicateţuri sau compasiune.
Alt exemplu... Cum arată petrecerile monstru a doua zi: perdele arse cu ţigara, tampoane folosite în chiuvetă, prezervative agăţate de lustră, toate băuturile vărsate pe jos, coji de seminţe în vază, un telefon furat, doi ochi vineţi, vomă pe perete ş.a.m.d. Chiar că petrecere monstru!
Oamenii cei mai distractivi sunt şi cei mai dezinvolţi. Adică ăia care nu se sfiesc să-ţi tragă de chiloţi şi să ţi-i bage în fund, sau să-ţi tragă una după ceafă când bei din sticlă. Sau ăia care-ţi devastează cămara când îi inviţi la tine acasă şi dau firimituri pe jos sau scrumează în solniţă. Ăia sunt oamenii distractivi, care găsesc mereu motive să râdă tare şi cu gura plină de biscuiţi când te loveşti.
Tot la distracţie se fac şi simpaticele glume de macaz sau glume de şantier, cum preferaţi. De-alea ţărăneşti, de poiana lui Iocan, gen: "Ştii ce-ar fi tare, frate? Să ai p... cu lanternă". "Nu toţi avem nevoie de lanternă ca s-o găsim". Sau.. "Iar ţi-ai lăsat burtă?". Sau... "Pantalonii ăştia îţi fac fundul ca un cur". Am telefonul plin de perle de genul ăsta.
Şi să nu uităm de faptul că există  la radio farse la telefon, care mi se par sinistre. Gluma, glumă, dar nu m-ar mira să sune de-alde Buzdugan pe vreunul să-i spună "Bună seara, a murit mă-ta! (hihihihahaha)". "Bună seara, te-am filmat când erai la veceu şi ştim că ai diaree". "Bună seara, sunt doctorul ginecolog, mi-ai infestat cabinetul cu păduchi laţi". Hă hă hă! Până şi o piedică sau un cuţit în spate sunt mai demne decât farsele astea, indiferent ce scursuri ale societăţii sunt sunate în emisiune.
Distracţia trebuie să conţină o doză de nesimţire, clar. Şi să mai spună cineva de inocenţa copiilor, că ăia se distrează cel mai bine! Păi altfel n-ar exista farsele din tabere, cum ar fi "hai să ne pi..ăm pe faţa lui Gogu în timp ce doarme!", "hai să aruncăm 20 de petarde aprinse în camera învăţătoarei!", "hai s-o împingem pe Adriana în prăpastie!". Copilul din noi ne face atât de nesimţiti.

Şi, ca ultimă demonstraţie, distracţia trebuie să conţină o doză de nesimţire, de asta ne distrăm în principal cu prietenii.
Şi de-asta mă simt uneori ca o party-pooper.

Flirtometrul

Mă uitam într-o noapte la televizor şi nu ştiu cum dau peste unul din posturile alea de muzică româneşti, care alătură experienţa muzicii proaste cu experienţa aplicaţiilor la care să trimiţi SMS, de genul "cât de mult te potriveşti cu prietenul?", "cât de sexy eşti?", horoscop etc. Aici era vorba de "flirtometru", adică barometrul de infidelitate.

Conform barometrului de infidelitate, toată lumea înşeală.

Avem 100% afemeiat.
Irina e un obiect periculos de irezistibil.
Flirtometrul e încins la roşu.
Pentru Costel infidelităţile sunt ceva normal.
Nadia, oare de ce îţi ştergi mereu SMS-urile?
Pentru Petruţa nu există secrete legate de infidelitate.
În acest moment, abonatul înşeală, reveniţi mai târziu.

Cine scrie textele astea? Sunt atât de stupide şi pline de încercări constipate de umor încât îmi vine să-i dau televizorului o palmă.  Dar ne străduim puţin şi trecem şi peste asta. Dacă inventatorul-de-preziceri-constipate este oligofren, ăia care trimit mesaje cu 3 euro cum sunt? Este suficient să te uiţi 5 minute la ce spune aplicaţia aia ca să-ţi dai seama că toată lumea înşeală. Toţi partenerii ălora care trimit sms-uri sunt nişte curve nimfomane şi babuini obsedaţi sexual, care nu şi-o pot ţine în pantaloni.

Aşa le trebuie! Bravo, flirtometrule! Parcă o şi văd pe Steluţa scriind un mesaj cu textul "flirtometru", mâinile-i tremurânde apăsând pe "send", apoi aşteptând cu sufletul la gură răspunsul. După două minute, îşi şterge ochii înlăcrimaţi ca să vadă deznodământul fatal: "George este un adevărat Don Juan şi face sex cu toate cunoscutele lui, în afară de propria prietenă", în timp ce pe fundal tremură cărnurile Shakirei, care se distrează de minune la malul oceanului, îmbrăcată în foiţă de aur.

Te simţi mai bine, Steluţa? Asta vroiai să ştii? Îţi propun o soluţie mult mai ieftină decât flirtometrul: moneda de 50 de bani. O iei în mână, o arunci, iar dacă nu cade pe muchie, înseamnă că George te înşeală cu două femei şi un bărbat, îmbrăcat în bluza pe care ţi-ai uitat-o la el acasă, iar în timp ce şi-o trag toţi arată cu degetul spre o poză de-a ta şi râd de cât de grasă eşti. Mulţumită?

Biserica Timpului (partea a II-a)

În lumea secolului XXII, stratificarea se simplificase mult. Existau trei mari regiuni între care se împărţea puterea: Americile şi Eurasia, care era împărţită în două subregiuni: Europa şi China. Ţărişoarele secolului trecut fuseseră înghiţite de mult într-un proces forţat de globalizare. Fiecărei regiuni îi corespundea un conglomerat de megacompanii care reprezentau nucleul. NRG-ul corepundea Americilor, Europei îi revenea megacompania Lux, iar China (care înghiţise majoritatea Asiei) era reprezentată de Trifecta.
La „panoul de control” al marilor puteri ajungeau doar elitele. Interesul personal sau politic a fost eradicat, vârful spre care se tindea era să pui expertul potrivit la locul potrivit, un catalizator pentru evoluţia tehnologică. Paşii pe care îi făceau oamenii de ştiinţă erau uriaşi şi repezi. Evoluţia era exponenţială şi orice descoperire era pusă în slujba întregului sistem. Porţia pe care o primea fiecare individ era, la fel , câştigată. Valorile capitaliste puse sub mâna fermă a monopolului de stat. Câştigai cât lucrai, atâta timp cât erai omul lor. Ce vroiau ei? Să participi activ la evoluţie, ca parte a marilor experimente făcute în slujba ştiinţei. Conceperea unui om era urmată de manipularea materialului genetic. Cea mai importantă urmare era în principal medicală: organismul uman era ajutat să poată mai mult, programat să lupte cu bolile ce-i decimau înainte cu miile. Durata de viaţă se mărise considerabil, cu 30% mai mult decât în secolul anterior. Desigur, echipele de intervenţii care se ocupau cu manipularea genetică nu eliminaseră total riscurile unor erori. Nu era neobişnuit ca rezultatele experimentelor să fie nefericite, incapabile de adaptare, dar sacrifiul lor era făcut în numele ştiinţei. Pentru omul modern, pericolul de a muri nu era în timpul vieţii, ci înainte de naştere. Dacă ajungea să se nască, experimentul reuşise. Dacă nu, nici nu era conştientizat ca persoană, ci ca experiment nereuşit.
De asemenea, de-a lungul vieţii, oamenii „puneau umărul” la evoluţia omului modern. performanţele intelectuale şi fizice erau monitorizate şi se încerca intensificarea lor, optimizarea rezultatelor prin diferite proteze interne, stimulenţi chimici sau specializarea celulelor stem. Sporturile nu mai reprezentau o competie a abilităţilor naturale, ci o întrecere a oamenilor de ştiinţă, care-şi foloseau „donatorii de organisme” în demonstraţii impresionante.
Seymour Clook şi cele câteva comunităţi care i se alăturaseră erau nişte smintiţi ai acelor timpuri. Biserica Timpului părea refuzul evoluţiei, îmbrăţişarea dispariţiei treptate şi nu de puţine ori au fost intervenţii pentru a integra oamenii lor în sistemul modern. Câţiva dintre ei au cedat. Tragedia lor a fost că, lipsindu-le adaptările omului modern, nu au trăit pe măsura expectanţei în megaoraşul modern, ci au plecat prematur, neatingând cine ştie ce culmi. Biserica Timpului avea o cu totul altă perspectivă asupra vieţii. Nu mai era vorba despre individ aici, ci despre comunitate. Împreună, trebuia să asigure continuitatea în timp şi să transmită filosofia lor mai departe. Viaţa era trăită aşa cum venea, ei se considerau subjugaţi ritmului natural, şi nu stăpânii lui.
Presiunea era uriaşă asupra lor, iar viaţa nu era uşoară. Coloniile erau ecosisteme fragile, ce trebuiau îngrijite cu participarea fiecărui membru. Multe dintre resurse erau reciclate şi drămuite atent. În colonii, siguranţa nu mai era asigurată decât de grup. Deşi fuseseră în sfârşit adunaţi de Clook, mai existau reminiscenţe ale unor conflicte trecute între aşezări. Viziunea liderului era însă o lumină de speranţă pentru toţi şi puteau să o atingă numai împreună. Vroiau să se îndepărteze de NGR sau orice altă superputere şi să prindă rădăcini în bătrânul continent al Africii.
Întreaga Africă devenise o rezervaţie naturală şi un izvor de resurse. Se ridicaseră mai multe puncte de interes, oraşe industriale în care lucrau specialişti şi migraseră populaţiile din întinderile continentului. Iar multe petice rămăseseră goale, străbătute doar de populaţii de animale sălbatice. Prăpastia dintre viaţa în lumea modernă şi rămăşiţele acestei lumi străvechi era adâncită şi mai mult de condiţiile vitrege de trai ale continentului. Dacă în continentele tehnologizate controlul meteorologic era complet, aici lipsa adaptărilor te putea costa. Viaţa străveche de subzistenţă a triburilor nomade, a societăţilor tradiţionale, rămăsese o ciudăţenie a naturii. Într-adevăr, au rămas şi acolo câteva suflete în afara reţelei NRG-Lux-Trifecta.
Până la urmă, oamenilor le rămăsese puterea de a alege, însă nu existau multe opţiuni: trăieşti în modernitate sau supravieţuieşti ca animalele care te vor înconjura.

(va urma, cred)

(Prima parte aici)
Prima mea încercare de S.F., cu ocazia săptămânii 3 a concursului. Hihi! Este scris "la prima mână" şi gândit cam din scurt, aşa că scuze pentru lacunele de logică sau informaţie. Acest articol participă la concursul “Leacuri băbeşti pentru urticarie mentală!” , organizat de Pioneza Dintre Fese.
Puteţi vota articolul pe pagina concursului (unde am pus şi celelalte texte care participă la primele secţiuni).