miercuri, 24 iunie 2009

Incubus - fantezie mitologică nocturnă, rece şi bolnavă

Noaptea a devenit bizar de liniştită în al doisprezecelea ceas, când suprapunerea perfectă a limbilor de ceas încremeneşte toată suflarea. Când ochii de văpaie ai animalelor de noapte privesc holbaţi spre acelaşi loc, opus lunii prăfuite şi haloului bolnăvicios al acesteia. În aer se simte nefirescul, o briză rece care mişcă firele de iarbă. Ceva rău este în aer.
Până şi fumul ce iese din hornuri este încovoiat ca de o presiune neobişnuită, curgând în ceaţa lăsată aproape de pământ. Ea doarme în odaia ei, îmbrobodită sub două pături, bolnavă de câteva nopţi. Respiraţia îi este abia perceptibilă, pieptul i se mişcă încet sub cămaşa de in, a cărei ţesătură este atât de rară şi roasă că se ghiceşte culoarea aureolei sânului. I-au aprins lumânări şi au uns-o cu ulei aromat pe frunte, ca să alunge demonul, i-au făcut incantaţii şi mama ei a venit la patul ei, temându-se că nu o va mai vedea vie de dimineaţă. Pe măsură ce treceau zilele, blestemul devenea tot mai evident.
Tânăra femeie avea pielea albă şi lividă, contrastând puternic cu cearcănele ce-i ţineau ochii obosiţi ca într-un căuş. Arăta de parcă sângele se coagulase în ea, de parcă s-ar fi concentrat într-un bulgăre malefic în pieptul ei plăpând, trăgând roşul sănătos din toate venişoarele. Au tăiat-o sub limbă ca să elibereze umoarea otrăvită şi simţea gustul sărat şi metalic al sângelui în fiecare seară mai puţin, mai slab.
În noaptea asta au lăsat-o singură în odaie, temându-se că îi vor tulbura şi mai mult somnul. Mama ei ştia prin ce trece fata, ea însăşi a purtat sămânţa demonului, născând în 100 de zile un băiat frumos ca un tigru, frumos cum este Soarele, înnebunind fecioarele şi rănindu-le cu nimicnicia sentimentelor lui. Timp de şapte ani de la naştere, băiatul a fost ca şi mort. Mama lui îl păstra ca pe o comoară, ca pe o păpuşă, fără puls, fără respiraţie. Timp de şapte ani, băiatul nici nu şi-a mişcat ochii, priveau acelaşi punct de pe tavanul de piatră al hrubei, cu o pupilă moartă. Era fiu de demon, când a sosit timpul, viaţa s-a arătat în trupul angelic, dar sufletul nu a fost niciodată acolo.
Tânăra fecioară, făptură omenească pe de-antregul, avea să poarte la rândul ei sămânţa unui demon şi să nască o făptură ca fratele ei.
În noaptea aceea, unirea se va produce. Nimeni, absolut nimeni nu putea face nimic, orice împotrivire - în zadar, orice leac - fără sens, orice rugă la orice zeu - doar un strigăt disperat ce se pierde în propriul lui ecou.
Noaptea a devenit bizar de liniştită în cel de-al doisprezecelea ceas... Pământul moale din jurul colibei era tasat foarte încet de greutatea unei entităţi invizibile, iar urmele lăsate încercuiau casa, într-un ritm legănător. Urmele demonului sunt cele ale unei copite de cal. În cea mai mare linişte, fereastra şi perdeaua rămân nemişcate, dar urmele copitei se conturează pe pământul bătătorit din odaia fetei.
Somnul ei este curmat dintr-o clipire. Vidul acustic explodează într-un sunet demonic, simţit până în rărunchi, geamătul brutal care o anunţă că demonul va începe să o aibă în propriul ei pat. Este ţintuită de greutatea lui, nu poate să mişte nici un muşchi, nici să strige, nici să respire. Încheieturile i se răcesc şi simte furnicături în buricele degetelor. Aerul din jurul ei se roteşte ca într-un vârtej. Nu poate să închidă ochii, căci demonul nu o lasă, trebuie să vadă.. că nu-l poate vedea. Trebuie să simtă că nu poate face nimic.
Este doar o umbră ce-i apasă pe sticla ochiului, o greaţă ce o întoarce în ea însăşi, ca şi cum spaţiul s-ar comprima în pieptul ei. Îşi simte picioarele străbătute de lame reci, apoi este pătrunsă până în pântec de materia rece ca gheaţa. Demonul este în ea, aude cum carnea strigă de durere. Nu poate să se încordeze, spaima de a muri contopită cu această entitate diavolească este înnebunitoare. Durerea este înnebunitoare. Demonul se înfige, o sfârtecă. Rănile nu sunt vizibile, este groaza lucrului ce nu este palpabil. Totul durează o veşnicie şi în acelaşi timp, nici o clipă.
La primul cântec al cocoşilor, demonul nu mai există. Noaptea îl naşte mereu şi mereu, îl trimite în corpuri tinere. Poate fi femeie sau bărbat, poate fi nimicul. Poate avea fii şi fiice, poate fi un pitic hidos sau o pasăre de foc. Dar de cele mai multe ori este nevăzut, lăsându-şi doar urmele în lumea materială, urme de cal ce înconjoară casele tinerelor femei şi ale bărbaţilor căror le-a fugit îngerul ocrotitor.
Noapte bună!...

sâmbătă, 6 iunie 2009

Minţi stricate


Dacă ar fi să dau vina pe altă persoană în afară de mine pentru obiceiurile mele promiscue şi pentru permisivitatea cu care am tratat o bună perioadă de timp tot felul de bărbaţi, ar fi Tudor.
Mi-am imaginat de câteva ori cum aş fi fost astăzi dacă nu l-aş fi întâlnit niciodată pe Tudor... În mod sigur, mai eliberată de regrete, cu nişte principii mult mai solide şi nu aş fi avut niciodată blogul ăsta.
Vi l-am menţionat pe Silviu într-una dintre postările mele de la început. Primul meu prieten... Nu excela la capitolul inventivitate, nici la partea estetică şi nu era strălucit nici din punct de vedere intelectual. Ce ar rămâne? Sexul. Era nasol şi la partea cu sexul. Cred că psihologic era virgin, mai virgin decât eram eu fizic atunci când l-am cunoscut. Asta pentru că nu reuşea să se elibereze, să se implice destul şi să mă facă şi pe mine să mă simt mai în largul meu.
Cum spunea cineva... Noi oamenii suntem ca nişte vite legate de un copac. Copacul reprezintă reperele noastre morale, percepţiile noastre. Pe măsură ce creşte copacul, creştem şi noi, iar lesa se lungeşte, teritoriul nostru devine mai vast, vedem mai mulţi copaci, mai multe vite şi le înţelegem. ...Ei. Eu şi Silviu aveam nişte lese foarte scurte. Iar copacii noştri erau cam departe unul de altul. Nu ieşea de nici o culoare.
Asta nu ne-a oprit totuşi să experimentăm în modurile normale pentru adolescenţii generaţiei noastre. Tehnic, am experimentat, însă a fost totul atât de fad şi conformist, indiferent cât de îndrăzneţe erau ipostazele, nu exista pasiune între noi nici să aprinzi un chibrit.
V-am ocolit puţin prin relaţia mea "furtunoasă" cu Silviu ca să înţelegeţi de ce Tudor a exercitat o asemenea fascinaţie pentru mine.
La început mi-a oferit siguranţa unei relaţii inocente, ca între vecinii de cartier, aceia pe care îi vezi cu plasa în mână şi îi saluţi cu un zâmbet de complezenţă, dar de fapt îţi sunt perfect străini. Încetul cu încetul, împingea această relaţie spre ceva mai familiar, o invitaţie la o Cola, un schimb de muzică pe internet, "Ce mai face frati-tu?" etc. Prima ieşire "serioasă" a fost într-o seară de iulie, după ce mă întâlnisem cu Silviu, iar Tudor m-a sunat să îmi spună că mă aşteaptă în faţa blocului cu o surpriză.
Surpiza era una dintre metodele lui de a impresiona puştioaice ca mine. Scopul lui era să îţi răstoarne orice aşteptare, să îţi sădească îndoieli, să te aducă pe o margine de prăpastie. Reuşea să creeze o atmosferă de rebeliune, de evadare din realitate. Exact lucrul după care tînjeam, acele clipe care întrec orice beţie şi orice drog, clipele în care simţi cu toată fiinţa ceva nou.
...Am fost în noaptea aia în pădure. M-a "răpit" din faţa blocului după ce mă întâlnisem cu Silviu, ne-am urcat în maşină şi am făcut cunoştinţă cu şoferul din el, care ţin să menţionez că este nebun de legat. Când am ajuns în pădurea Băneasa la una din bariere, în tot desişul ăla a răsunat scârţaitul frânei de mână cu care a întors maşina la 180 de grade. (Eu în gândul meu, vă daţi seama: "Ce palpitant!!"). A fost o excursioară ameţitoare ca senzaţii, mă simţeam liberă. Auzeam leii de la Zoo cum rag, foşnetele pădurii, se vedea doar Luna. La întoarcere am tăcut tot drumul, pentru că trecusem brusc şi neaşteptat la nişte sentimente confuze. Mă atrăgea într-un mod inexplicabil şi enervant.
Bineînţeles că mişelul ştia tot, planul lui dădea roade, totul a fost calculat şi atent dozat, eu cădeam pradă în mod previzibil. M-am îndrăgostit ca proasta. Abia aşteptam nopţile. Atunci deveneam liberă, Silviu era acasă şi pentru mine nu mai exista, eram Eu-Noaptea. Descopeream chestii şi eram cu dibăcie ghidată de mintea idioată şi bolnavă a lui Tudor spre o euforie de senzaţii şi revoluţii morale.
Ieşeam din mine, nu exista realitatea. Iar ăsta este unul din lucrurile care mă face fericită: să evadez.
...Am mai revenit în acea pădure, am cunoscut senzaţia fabuloasă de îţi arunca hainele pe o potecă şi de a întinde mâinile spre Lună. Cred că dacă nu ar fi fost atâţia ţânţari prin locurile acelea eram în dispoziţia necesară şi pentru o incantaţie satanică sau ceva de genul ăsta. Beţie fără alcool, trip fără droguri.
...Când mergeam la el să stăm în camera lui obscură, să fumăm şi să bem vin alb la lumina monitorului, era cel mai probabil că o să mă chinuie în vreun fel. Era foarte puternic, nu aveam nici o şansă să mă opun şi îi plăcea să mă vadă cum încerc să scap în joaca noastră. De multe ori atingea limita suportabilităţii, ori mă gâdila până când credeam că o să leşin sau o să fac pe mine, ori mă strângea de încheieturi până mi le albea. Apoi era dintr-o dată blând , m-a obişnuit cu o minunată alternanţă între disconfort şi plăcere. Mângâierea umărului pe care îl muşcase, sau o sărutare uşoară ca un fulg pe o vânătaie.
...Într-una din zile devenisem atât de devianţi încât mă alerga cu cuţitul prin casă. :)) M-am oprit să văd ce face şi, ţinându-mă strâns cu o mână, plimba tăişul rece al cuţitului pe pielea mea. Vârful era apăsat suficient cât să nu spargă pielea şi lăsa un şănţuleţ în urma lui, senzaţia era fantastică. Nu judecaţi până nu încercaţi. Totul este psihologic. Dacă o persoană ajunge la mintea voastră, orice lucru vi se va părea ok, nu vor exista perversiuni, dar nici normalitate.
...Stăteam pe balconul lui şi fumam, vorbeam despre lucruri pe care nici să le gândesc nu mai pot. Nu am mai ajuns de mult timp la acel extaz mental pe care îl ai când lumea este întinsă în faţa ta ca un tablou imens, când poţi să-i scotoceşti fiecare cotlon şi să o străpungi cu sabia îndoielii. Atunci nu eram cinică. Atunci mintea mea era ca ceara topită: modelabilă, incandescentă şi molatică.
Relaţia noastră nu era o relaţie, era o complicitate. Eu îl înşelam pe Silviu, el o înşela pe prietena lui, cu care mai ieşeam ocazional la un suc. Noi doi în faţa ei, jucând un teatru perfect, simulând inclusiv o stângăcie în a ne împrieteni unul cu altul. Era un joacă extrem de interesantă pentru mine. Pentru noi, imoralitatea era o formă superioară de existenţă, era refuzul de a fi cum trebuie (pe care l-am resimţit mereu şi încă îl mai resimt).
Însă totul, totul se întoarce. Orice lucru are o consecinţă. Albul nu e alb fără negru. Am alunecat pe panta cealaltă, unde nu mai acceptam atât de uşor imoralitatea, dualitatea. Atunci a devenit greşit. S-a defectat mecanismul fin care menţinea echilibrul. Am simţit pentru prima oară sentimentul scârbos pe care îl ai când ştii că el în secunda asta şi-o trage cu alta. Când eşti atât de aproape de locul unde se întâmplă asta încât ai vrea să ia foc clădirea.
Aşa că a consultat planurile lui elaborate şi l-a citit pe cel care prevede "proasta s-a îndrăgostit". Soluţia a fost să plece, să se îndepărteze. Cred că acela a fost de fapt singurul semn prin care mi-a arătat că îi pasă.
Am trecut peste el, dacă îl văd pe stradă ne salutăm cordial, ca doi amici. Vocile noastre nu spun absolut nimic, privirea trece peste privirea celuilalt cum trece mercurul pe sticlă.
Însă mi-au rămas de la el nişte arsuri. Nu fizice, psihice, care nu pot fi dezvăţate. Nu pot să uit sentimentele de libertate şi de cădere în gol, nici sămânţa imoralităţii incubată în mine, nici ura amestecată cu dorinţa.
Tudor a fost primul băiat cu care mi-am înşelat prietenul. De atunci, mi-am înşelat toţi prietenii pe care i-am avut. Pentru asta poate că va creşte cu un grad, acolo, temperatura cazanului din iad în care va fierbe. :))