Până şi fumul ce iese din hornuri este încovoiat ca de o presiune neobişnuită, curgând în ceaţa lăsată aproape de pământ. Ea doarme în odaia ei, îmbrobodită sub două pături, bolnavă de câteva nopţi. Respiraţia îi este abia perceptibilă, pieptul i se mişcă încet sub cămaşa de in, a cărei ţesătură este atât de rară şi roasă că se ghiceşte culoarea aureolei sânului. I-au aprins lumânări şi au uns-o cu ulei aromat pe frunte, ca să alunge demonul, i-au făcut incantaţii şi mama ei a venit la patul ei, temându-se că nu o va mai vedea vie de dimineaţă. Pe măsură ce treceau zilele, blestemul devenea tot mai evident.
Tânăra femeie avea pielea albă şi lividă, contrastând puternic cu cearcănele ce-i ţineau ochii obosiţi ca într-un căuş. Arăta de parcă sângele se coagulase în ea, de parcă s-ar fi concentrat într-un bulgăre malefic în pieptul ei plăpând, trăgând roşul sănătos din toate venişoarele. Au tăiat-o sub limbă ca să elibereze umoarea otrăvită şi simţea gustul sărat şi metalic al sângelui în fiecare seară mai puţin, mai slab.
În noaptea asta au lăsat-o singură în odaie, temându-se că îi vor tulbura şi mai mult somnul. Mama ei ştia prin ce trece fata, ea însăşi a purtat sămânţa demonului, născând în 100 de zile un băiat frumos ca un tigru, frumos cum este Soarele, înnebunind fecioarele şi rănindu-le cu nimicnicia sentimentelor lui. Timp de şapte ani de la naştere, băiatul a fost ca şi mort. Mama lui îl păstra ca pe o comoară, ca pe o păpuşă, fără puls, fără respiraţie. Timp de şapte ani, băiatul nici nu şi-a mişcat ochii, priveau acelaşi punct de pe tavanul de piatră al hrubei, cu o pupilă moartă. Era fiu de demon, când a sosit timpul, viaţa s-a arătat în trupul angelic, dar sufletul nu a fost niciodată acolo.
Tânăra fecioară, făptură omenească pe de-antregul, avea să poarte la rândul ei sămânţa unui demon şi să nască o făptură ca fratele ei.
În noaptea aceea, unirea se va produce. Nimeni, absolut nimeni nu putea face nimic, orice împotrivire - în zadar, orice leac - fără sens, orice rugă la orice zeu - doar un strigăt disperat ce se pierde în propriul lui ecou.
Noaptea a devenit bizar de liniştită în cel de-al doisprezecelea ceas... Pământul moale din jurul colibei era tasat foarte încet de greutatea unei entităţi invizibile, iar urmele lăsate încercuiau casa, într-un ritm legănător. Urmele demonului sunt cele ale unei copite de cal. În cea mai mare linişte, fereastra şi perdeaua rămân nemişcate, dar urmele copitei se conturează pe pământul bătătorit din odaia fetei.
Somnul ei este curmat dintr-o clipire. Vidul acustic explodează într-un sunet demonic, simţit până în rărunchi, geamătul brutal care o anunţă că demonul va începe să o aibă în propriul ei pat. Este ţintuită de greutatea lui, nu poate să mişte nici un muşchi, nici să strige, nici să respire. Încheieturile i se răcesc şi simte furnicături în buricele degetelor. Aerul din jurul ei se roteşte ca într-un vârtej. Nu poate să închidă ochii, căci demonul nu o lasă, trebuie să vadă.. că nu-l poate vedea. Trebuie să simtă că nu poate face nimic.
Este doar o umbră ce-i apasă pe sticla ochiului, o greaţă ce o întoarce în ea însăşi, ca şi cum spaţiul s-ar comprima în pieptul ei. Îşi simte picioarele străbătute de lame reci, apoi este pătrunsă până în pântec de materia rece ca gheaţa. Demonul este în ea, aude cum carnea strigă de durere. Nu poate să se încordeze, spaima de a muri contopită cu această entitate diavolească este înnebunitoare. Durerea este înnebunitoare. Demonul se înfige, o sfârtecă. Rănile nu sunt vizibile, este groaza lucrului ce nu este palpabil. Totul durează o veşnicie şi în acelaşi timp, nici o clipă.
La primul cântec al cocoşilor, demonul nu mai există. Noaptea îl naşte mereu şi mereu, îl trimite în corpuri tinere. Poate fi femeie sau bărbat, poate fi nimicul. Poate avea fii şi fiice, poate fi un pitic hidos sau o pasăre de foc. Dar de cele mai multe ori este nevăzut, lăsându-şi doar urmele în lumea materială, urme de cal ce înconjoară casele tinerelor femei şi ale bărbaţilor căror le-a fugit îngerul ocrotitor.
Noapte bună!...