A 11-a poruncă: Să nu stalk-uieşti pe Facebook!

Am fost azi cu colegii la o conferinţă academică ce a reunit oameni de vază şi intelectuali rasaţi, adunaţi să discute probleme spinoase, atât de spinoase încât mi-au dat o criză de căscat aşa gravă încât mai-mai că mi-am dizlocat maxilarul de câteva ori când lăcrimam în palme pe furiş de somn. După deosebitul eveniment am ieşit la cafea şi m-am întâlnit cu o colegă. După ce am schimbat câteva impresii, am realizat că ne-am uitat toată conferinţa la acelaşi tip, un blonduţ sexos cu nas drept, bărbuţă şi cămaşă în carouri. Tipa ştia tot despre el, cum îl cheamă, cine-i gagică-sa, unde şi-a făcut studiile şi ce a mâncat la bufet, plus că altă colegă a şterpelit creionul lui şi capacul de la pix, într-o pornire fetişist-dubioasă.

Vreau să realizaţi că oamenii motivaţi sunt de neoprit, iar când interesul capătă valenţe romantico-erotice, nu există colţişor neexplorat şi piatra neîntoarsă în căutarea celui mai mic detaliu despre o persoană X. Şi să nu credeţi că oamenii care fac asta sunt neapărat loviţi de soartă cu vreun dezechilibru psihic şi că au uitat să-şi ia pastilele... De când cu Facebook-ul, cred că v-aţi suprins şi pe voi înşivă scormonind tapetul de pe peretele cuiva cu lupa, căutând diverse indicii.

Vorbind cu colega despre chestiile astea şi schimbând diverse tactici şi metode de stalk-uit, am realizat brusc că înţelegerea naturală a acestui subiect şi faptul că nu sunt singura nebună care se uită prin arhivele cuiva înseamnă un singur lucru: există cineva acolo care face chestia asta cu arhivele mele. Până acum credeam doar că există cineva acolo care se masturbează seara cu gândul la mine îmbrăcată în şcolăriţă, însă noua perspectivă m-a fascinat de-a dreptul.

Şi mi-am pus problema: îmi fac o prezentare onestă şi conformă cu sinele meu „real”? Răspunsul este „bineînţeles că nu”. Oricâtă sinceritate aş investi în blogul ăsta şi oricât de selectivă aş fi cu ce pun pe Facebook, de exemplu, rămâne doar o faţetă supusă interpretării şi transformării când este filtrată prin mintea altcuiva. Gândiţi-vă cât de greu este să povesteşti un vis cuiva: niciodată nu-l vom putea descrie atât de bine încât celălalt să-l „vadă” cu ochii minţii, pentru că pur şi simplu nu avem cuvinte atât de cuprinzătoare.

Toată situaţia îmi confirmă încă o dată că modul de a cunoaşte oamenii este de a fi lângă ei, de a trăi cu ei cot la cot nişte experienţe. Şi că timpul nostru preţios ar fi mult mai bine investit în asta decât să-l pierdem construind nişte „cvasi-noi” pe care mai târziu nu-i va recunoaşte nimeni, nici măcar noi, sau să-l pierdem căutând pe Google adresa de e-mail a lui X-ulescu, analizând anunţurile pe care le face pe forumuri când îşi vinde placa de bază sau profilul de LinkdIn, Facebook şi Twitter.

Mergând mai departe, munca asta de detectiv nu te aduce mai aproape de nimeni, ci îţi hrăneşte doar curiozitatea şi înfloreşte o iluzie pe care o suprapui imaginii acelei persoane. Din cauza discrepanţei dintre „persoană” şi „personaj”, ori ajungi să crezi în Feţi-Frumoşi care nu există, ori să scormoneşti în căcat şi să pută. Ăsta-i motivul pentru care îl apreciez pe singurul tip căruia i-am arătat blogul meu şi care a zis „Nu mă interesează şi nu-l voi citi. Vreau să te cunosc pe tine”.

Chimia

Faza cu chimia este binecunoscută între prietenii mei buni, după ce un scorpion egotist a considerat că secunda cu care mi-am prelungit uitatul la el (din greşeală, probabil) înseamnă că vreau să mi-o tragă. Şi mi-a trimis omul mesajul cu chimia: „Ştiu că şi tu simţi chimia dintre noi, nu o poţi nega. Dar dacă vrei să te prefaci că nu-i aşa, prefer să ne salutăm şi atât”, apoi i-am trimis un mesaj: „Salut!”. ...Şi a rămas faza cu chimia, de care râdem câteodată răutăcios când ne mai amintim.

Totuşi, să ştiţi că există chimie. Nu între mine şi scorpionul egotist, ci în general. Chimia care decide dacă futaiul va fi bun sau nu. Dacă va fi o labă cu partener sau dacă simpla amintire a lui îţi răscoleşte gonadele. Chimia este răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă să fii bun la pat?”.

Să fii bun la pat, pe vremea când nu trecusem de pragul de 2 centimetri ai virginităţii, mi se părea rocket science. Bine, atunci nici nu ştiam să merg pe bicicletă. Ce legătură are? Păi: „(smiorcăit) Nu pot să merg pe porcăria asta! Tre’ să dau şi din pedale, să mă uit şi-n faţă, să-mi ţin şi echilibrul, să am grijă şi pe unde merg! Cum puii mei le fac pe toate de-odată?!”. La fel şi cu sexul: tre’ să ţii ritmul, să mai şi respiri, să te şi concentrezi, să şi gemi duios, să-ţi şi pipăi partenerul pe unde-l gâdilă în mod plăcut. Cum puii mei le facem pe toate de-odată?!

Pe mine, la mersul cu bicicleta m-au ajutat două beri. Aşa am învăţat eu să merg: am băut două beri, m-am suit pe bicicletă şi am mers. Comparaţia cu sexul rămâne şi aici valabilă. Nu este rocket science, ci este chimie organică.

După câţiva ani de antrenamente, după ce te prinzi care-i faza cu împerecherea la oameni şi mai prinzi nişte mişcări de la unul, de la altul (de la una, de la alta), stai şi te întrebi: „Ce înseamnă să fii bun la pat?”. Ce l-a făcut să-ţi spună că te iubeşte în cele mai pasionale momente, ce l-a făcut să zacă cu o expresie pe faţă de parcă se uită la Calea Lactee pe tavan? Şi după ce te întrebi toate astea, ţi se umflă guşa-n tine şi-ţi zici „Mamă, da’ bună la pat mai sunt!” şi îţi doreşti să te cloneze cineva ca să poţi face dragoste cu tine însăţi.

Numai că îţi aminteşti apoi de eşecurile pe care le-ai îngropat într-un sertăraş al cadourilor urâte din minte. Îţi aminteşti de tipul care nu scotea nici pâs, de ăla care a plecat la baie ca să se rezolve singur, de altul care aproape a căscat de plictiseală şi ăla care a zis că îi e lene să o facă cu tine. (Inventez, of course. Hîhî). Parcă erai bună la pat mai devreme, a?

Deh, cu toţii avem zile mai bune şi zile mai proaste, chiar şi cei mai buni dau chix. Plus că unii nu înţeleg. N-ai cum să-i explici prostului că ce faci tu acolo e artă şi că Charles Bukowski a scris o carte despre tine numită „Odă”. Nu, glumesc. Ideea este că dacă nu-i chimia, rămânem cu salutul, şi nici măcar.

Nu există o reţetă pentru a fi bun la pat. Da, sunt câteva detalii tehnice pe care le prindem cu timpul, iar o documentare pe net şi una-n propria baie nu strică. Însă totul depinde în definitiv de potrivirea cu celălalt. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că mirosul natural unei persoane vă înnebuneşte şi vă ridică sângele-n cap. Feromonii veseli. Chimie. Iubirea e chimie. Sexul e chimie în mare parte. Dacă ne dorim cam aceleaşi lucruri, iese cu scântei şi focuri de tabără... pardon, artificii. Dacă nu este, mai bine ne numărăm banii, că tot plouă afară.

Şi acum nu-i aşa că au sens drăcoveniile gen parfum de vagin sau spray cu feromoni?  Parcă-parcă începe să aibă sens şi faza aia cu „Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. De-asta iubesc ştiinţa, că se preocupă de toate aspectele vieţii noastre. Că lucrează pentru noi şi explică cine suntem. Şi de ce suntem buni la pat.

Moment Kodak - despre familie

Pentru că astăzi familia mea sărbătoreşte un eveniment important (nuntă de perlă cică-i zice), vreau să vă povestesc câte ceva.

Un prieten vechi de-al meu îmi zicea, când ne-am cunoscut: „Eu am două principii în viaţă: primul este că n-am principii”. La care eu întreb „şi al doilea care e?”. S-a râs de mine cât a fost nevoie şi încă se mai râde la chestii de genul, pentru că mie dacă-mi spui ceva pe un ton serios cred din prima.

Venind vorba despre principii, nici eu n-am multe, dar am devenit fixată pe câteva. Nu voi tolera misoginii (pentru că aşa m-au învăţat zidurile din Bucureşti), nu voi face sex niciodată pentru beneficii de orice fel, nu voi trişa la teste şi nu-mi voi boteza copiii.

Pentru că scriu despre familie astăzi, detaliez puţin problema „nu-mi voi boteza copiii”. De ce? Pentru că eu nu cred în instituţia bisericii sau în învăţămintele creştine. De aceea mi s-ar părea o ipocrizie să îmi botez copiii sau să-i ţin la şcoală când se ţine ora de religie într-o formă confesională. Însă există un singur aspect al problemei pentru care m-aş răzgândi: încărcătura pe care o au astfel de ritualuri în viaţa familiei extinse.

În general nu-mi plac rudele. Nu consider că trebuie să respect un om doar pentru că împărţim informaţie genetică. Însă realizez că este foarte importantă relaţia cu rudele, indiferent cât de puţin valori împărţim, câte conflicte intervin şi cum relaţionăm.

Când îmi vizitez bunicile la ţară, o dată la 1000 de ani, mă duc mereu cu un nivel minim de chef, anticipând bârfele la care trebuie să asist, tristeţea pe care o simt când văd că lucrurile se schimbă în mai rău şi răutatea unor oameni apropiaţi. Însă, ajungând acolo, se întâmplă mereu ceva magic. Sunt câteva seri pe care nu le voi mai trăi niciodată astfel, când se strânge tot familionul, se aşează masa şi se deschid sticlele de ţuică şi de vin roşu, aspru. Flecăreala femeilor care trebăluiesc la bucătărie, mame, mătuşi, bunici, vecine, devine un descântec. Ne aşezăm toţi la masă, copiilor li se taie cu grijă bucăţile de friptură, bărbaţii umplu paharele cu vin şi sifon şi amintirile încep să fie depănate.

La scurt timp, toată lumea vorbeşte tare, în dezacorduri, fraţii îşi amintesc copilăria trăită la sat, în timp ce proprii lor copii smotocesc pisicile şi câinii casei. Ne amintim de cei răposaţi, mereu cu bucurie şi drag, râzând de episoade care tot la reuniuni de familie s-au întâmplat. „Îţi aminteşti când i-am dat lui nea Gică iepure, fără să-i zicem ce e, şi a zis că i-a plăcut la nebunie?” (bunicul meu nu mânca iepure în ruptul capului).

Crăciunul la mine la ţară, unde-mi sunt aproape toate rudele, este o tradiţie care nu s-a schimbat de când mă ştiu. Porcii sunt hăcuiţi într-un mod inuman, ţuica pregătită de cu toamnă fierbe în ceaun cu piper şi dafin, iar câinii cerşesc prin gard o bucată de şorici proaspăt pârlită. Copiii se joacă v-aţi ascunselea prin magaziile înţesate cu lemne de foc, iar în bătătură se adună toţi unchii, naşii, mătuşile şi vecinele care ajută la împărţirea cărnii. Aburii ies din cănile de lut şi din gurile oamenilor şi se râde tare, de pe un munte pe altul (cum zice taică-miu).

În momentele astea îmi place să mă retrag puţin din larmă şi să fac o plimbare prin grădină. La orizont, „în sus”, se văd munţii acoperiţi de zăpadă. „În jos” se văd coline învelite în ceaţă şi e o linişte cosmică, care se aude mai bine decât glasurile oamenilor. În momentele alea simţi că eşti deconectat, eşti într-o vale superbă de munte, glasurile se pierd în peisaj şi e un moment efemer. Îmi dau seama că vom muri cu toţii şi ni se va face veşnica pomenire, se vor naşte prunci şi timpul va trece peste toate ca un compresor cu aburi. Încet, dar sigur.

Nu ştiu ce simt atunci, dacă este tristeţe sau bucurie. Cred că ambele la un loc. Însă familia, în momentele alea, este legătura mea cu lumea. Prin ea sunt şi prin mine va fi. De aceea, cu toate că încerc să respect alegerile individuale ale oamenilor, nu îmi place când aud că unii nu vor copii. Chiar dacă îi voi boteza sau nu, chiar dacă satul familiei mele se va transforma într-o suburbie, vreau să se întrepătrundă şi ei în urzeala asta a familiei.

Şi închei cu o glumă din serialul That 70s Show: „All families are embarrassing. And if they're not embarrassing, they're dead.”

P.S.: La noi în familie nu se zice "Te iubesc", aşa că, pentru mama şi tata: "Noroc şi sănătate şi să ne vină mintea la cap!"

De ce nu mă uit la comedii romantice

Dacă citeşti acum asta, te felicit pentru faptul că nu te-ai sinucis ieri. Pentru că, da, 14 februarie este o zi cu o rată mare de sinucideri (şi de masturbări). Din păcate, se pare că societatea ne vrea cuplaţi, altfel sigur este ceva în neregulă cu noi, din moment ce nu ne vrea nimeni („Fata asta n-are prieten? Sigur are un picior de lemn/trei sfârcuri/sindromul Tourette/incontinenţă fecală”). Oamenii fără partener sunt automat consideraţi şi „în căutare de partener”, astfel că toată lumea dă o mână de ajutor, pentru că este o vacă Milka în fiecare. Astfel ajungi să fii prezentată tuturor vecinilor, colegilor, verişorilor care au şi ei un picior de lemn şi nu au prietenă.

...Dar poate chiar eşti în căutare şi le împărtăşeşti părerea. Te consideri greşit(ă)? Vrei prieten(ă)? Cauţi gagică? Sunt două abordări care funcţionează în cele mai multe dintre cazuri: pentru băieţi este abordarea „cocky and funny”, iar pentru fete este „Manic Pixie Dream Girl” a.k.a. „being Zooey Deschanel”.

Cocky and funny

Mai pe româneşte, “coios şi haios”. Cele mai multe fete sunt cucerite de un bărbat care îmbină în mod fericit coiosul cu haiosul. Întotdeauna împreună, niciodată separat.

Deşi primul impuls este să foloseşti pupincurismul şi tot cavalerismul din dotare pentru a impresiona o fată, de multe ori transmite un alt mesaj: că nu te consideri destul de bun pentru ea. Da, există fete care se simt confortabil pe un piedestal şi care te vor folosi mai mult ca sigur ca taburet pentru a-şi odihni papucul.

 

De-asta “cocky and funny” mi se pare o abordare mult mai bună. Nici mârlan, nici clovn, ci un tip puţin arogant, jucăuş, care-i atrage atenţia şi care o intrigă. Unul care să o trateze ca pe un egal şi care să nu pară a venera fiecare pereche de sâni pe care o întâlneşte. Merge de minune.

Personajul antagonic este tipul care se plânge că ajunge mereu “doar prieten”. Ştrumful, dacă vă mai amintiţi.

Am citit un comentariu care mi-a plăcut MAXIM despre tipii care se plâng că sunt ştrumfi: 

“There's a difference between a genuine 'nice guy' and a 'Nice Guy TM' Genuinely kind, nice people? Difficult to find. Nice Guy TM? Everywhere.

For those confused, a Nice Guy TM is a man who constantly complains that women don't want to date him, and he doesn't understand because he's such a NICE GUY! He lets them walk ALL OVER him, he does EVERYTHING for them, and ALL in the name of TRUE LOVE... even though they've said 'No' to his repeated requests to date. A woman is not obligated to date a man because he's 'nice', especially when he's only being nice in order to manipulate her into dating him. A person is NEVER obligated to date someone else. EVER. My right to choose my partner trumps your desire to date me no matter if I'm actually attracted to you.

This breed of person takes his romance cues from Romantic Comedies. If a person pursued me the way men pursue women in romantic comedies, I wouldn't fall in love, I'd file a restraining order. When a woman says no, she is not saying 'try harder'. She is saying 'no'. Your refusal to acknowledge that will NOT suddenly result in her falling head over heels for you.

When we ask where the 'nice guys' are, we mean the ones who are actually worthwhile. Not a manipulative jerk that thinks the universe owes him a girlfriend for being 'nice'. I am NOT a reward for good behavior. I AM a person.

In case I missed anyone with the clue-by-four, it's SEXISM. I am a woman, and my rights are JUST as important as yours. My rights are NOT decided by what my baby maker looks like or how I express my gender. My right to say no? NON-NEGOTIABLE.”

Şi pentru că s-a specificat problema oamenilor care cred în comediile romantice, ajungem şi la bolnăvicioasa pasiune pentru fetele care par Zooey Deschanel.

Manic Pixie Dream Girl

Nu trebuie să o ştiţi pe Zooey Deschanel neapărat ca să înţelegeţi, este suficient să vă amintiţi protitipul protagonistei din comediile romantice: tipa aia foarte copilăroasă, cu buze umede şi ochii mari, care chicoteşte şi sare într-un picior şi de care te îndrăgosteşti când o vezi pe faleză, în lumina apusului. Tipa care vrea ceva profund, tipa cu care faci dragoste, cu care mănânci căpşuni cu frişcă şi care râde colorat când îţi pune frişcă pe nas. Tipa cu care ai încerca pupătura de eschimos şi nu te-ai simţi ca un tolomac.

Am mai auzit pe la unii băieţi că apreciază fetele drăguţe care nu sunt conştiente de cât de drăguţe sunt şi se poartă frumos cu ei. Copii, hai să lămurim ceva: ele doar PAR să nu ştie cât de drăguţe sunt. Credeţi că nu au oglinzi în casă? Normal că ştiu că sunt drăguţe, pentru asta petrec 2 ore în baie să se defrişeze, merg la coafor, se împodobesc şi-şi pun fundiţe în păr.

Erotismul infantil restabileşte nevoia bărbatului de a fi în control şi de a proteja făpturile care depind de el. Iar pentru femeile care tind să depindă de partenerul lor, a fi o lolită cu ochi mari aduce avantaje care pot părea insignifiante, dar care întăresc constant raportul dintre ei. El îi cară rucsacul, se duce după tampoane la 2 noaptea, îi lasă locul de la geam, ea îi zâmbeşte şăgalnic şi se sprijină pe antebraţul lui puternic şi statornic. Ca în poveştile cu prinţese: el o salvează, ea arată bine.

Un personaj antagonic al acestei manic pixie dream girl a fost Clemetine din Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Şi citez: “I'm not a concept. Too many guys think I'm a concept or I complete them or I'm going to make them alive, but I'm just a fucked up girl who is looking for my own peace of mind. Don't assign me yours”.

Unde vreau să ajung cu toate astea? La faptul că nevoia oamenilor de basme trebuie să înceteze, pentru că ne blochează în relaţii superficiale, inclină balanţa puterii în cuplu prea mult şi duc la căsnicia de coşmar pe care o vedeam în Familia Bundy. Viitoarea soţie nu va fi o Zooey tot timpul, la fel cum nici ea nu va avea un prinţ salvator lângă ea.

And we lived happily ever after