Blogul meu nu mai e virgin

Blogul meu a fost până acum un virgin al lepşelor. A tot aşteptat leapşa perfectă pe un cal alb, dar ea nu a venit niciodată. Lepşe au tot venit şi au tot plecat, iar blogul meu a rămas nelăpşuit. Aşa că s-a gândit să o pună cu prima leapşă venită în cale, oricum ar fi ea.
Leapşa de la Jteph:


SUNT cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă şi cea mai amuzantă.
AŞ VREA să primesc un premiu pentru asta.
PĂSTREZ multe mărunţişuri cu valoare sentimentală, în principal ca să aibă nepoţii ce să exploreze mai târziu.
MI-AŞ FI DORIT să dispară toate ceainăriile, cu tot cu oamenii din ele.
NU ÎMI PLACE să mă repet, dar ceainăriile sunt enervante.
MĂ TEM de întuneric, câini, oameni, înălţime.
AUD des întrebarea: cum arăţi?
ÎMI PARE RĂU, dar n-o să aflaţi niciodată.
ÎMI PLACE să cred că am noroc. Funcţionează.
NU SUNT atât de rea precum credeţi.
DANSEZ lasciv pe boxe.
CÂNT cam urât, dar mă înscriu mereu la karaoke. Nu au ce să-mi facă.
NICIODATĂ n-am plătit iarba. Cred că trebuie să încep s-o fac.
RAR de tot se întâmplă să întârzii.
PLÂNG câte puţin în mine de fiecare dată când se pune o cratimă greşit.
SUNT CONFUZĂ de fiecare dată când citesc tabloidele: cine dracu' sunt oamenii ăia?!
AM NEVOIE de atenţie.
AR TREBUI să existe permise pentru făcut copii.
AŞ PUTEA să le implementez, dacă mă votaţi preşedinte.

Leapşa se duce mai departe la armin, John, No Mo', Sellina, Cătă, Spawn şi Uanadela.
Menţionez că nu mă voi sinucide dacă nu preluaţi leapşa. Eventual doar voi blufa.

Serviţi un ceai de mătrăgună?

Dacă ar fi să aleg câteva lucruri de pe lumea asta care mă plictisesc de moarte, în top 5 ar fi sigur poeziile şi ceainăriile. Pentru numele lui Dumnezeu, te rog fă-mi o favoare şi nu mă obliga să iau parte la aşa ceva!
Nu am absolut nimic de criticat, dar mă plictisesc în-gro-zi-tor chestiile astea. Numai pronunţarea acestor cuvinte mă plictiseşte: poezie; ceainărie. Îmi vine să-mi rup o mână de plictiseală când le aud.
Dacă am probleme cu somnul, îmi bag nasul 5 secunde într-o carte plină cu poezii şi s-a rezolvat. Numai vederea acelor rânduri simetrice, perfect alineate central, cu rânduri aproape (aproape!) egale şi rime de patru feluri îmi face creierul să treacă direct pe unde theta.
Poeziile ca poeziile... Dar nu-mi vorbi despre ceainării. Astea chiar îmi sunt antipatice, recunosc.
Ceaiul... Ceaiul trebuie să se bea într-un anumit fel. Tacticos, într-un ambient armonios şi confortabil, într-o companie plăcută, înconjurat de vechi şi de organic. Les examples: sub afganul de lână, la masă cu o doamnă îmbrăcată în catifea, pe veranda unei case vechi, în bibliotecă, într-un foişor din grădină. În locuri REALE. Ceainăriile atât de populare mă deranjează prin încercarea lor de a recrea asemenea locuri. Iar oamenii se duc ca nişte păcălici cu prietenii şi stau pe jos în ceainării, sorbind preţios din ceşcuţe.
Mare scofală! Pentru ieşit cu prietenii s-a inventat berea.
Învită-mă la o ceainărie şi o să vezi toată gama de mofturi şi figuri de care sunt capabilă. Mai bine îmi dai cu ceva în cap.

De ce? Pentru că mi se pare cea mai mare dovadă de snobism a tineretului din care fac parte. Hai să ne pudrăm cu importanţă şi să mergem la ceainărie, unde vom discuta despre validitatea ridicării degetului mic atunci când bei. Hai să mergem la ceainăria aia care ARATĂ ca o bilbiotecă. Hai la Cărtureşti, de fapt, să citim în timp ce bem ceai, de parcă ne-am simţi la noi acasă. .....Pffff!

Mai lipseşte o ceainărie la care îţi dau halat şi scufie. De ce nu mai stau oamenii pe la casele lor să bea ceai? Ceainăriile sunt fix ca acele lucruri pe care le faci în intimitate, dar pe care ţii să le arăţi şi prietenilor, mereu afişând o expresie falsă gen "e a doua mea natură, nu vreau să demonstrez nimic".

Uu! Am pornit de la plictiseală şi am ajuns la nervi. Asta se întâmplă când vorbesc despre ceainării.

Iubirea nu există

Eu şi El, la drum lung cu maşina, ascultând nişte ritmuri funky ale anilor '70, în timp ce soarele apune peste păduricile de lângă autostradă... El se concentrează la drum, eu îl ţin de vorbă:

- Chestia asta cu iubirea... Este luată prea puţin în serios de oameni. Toţi se grăbesc să spună "Te iubesc", de parcă fiecare fior care-ţi trece prin gonade înseamnă iubire.
...Mai sunt şi fetele care trăiesc în basme şi care îşi doresc atât de mult să iubească, încât au impresia că primul venit care zâmbeşte frumos, cu gropiţe, merită să fie iubit.
Plus, toată lumea dă tot felul de definiţii, absolut toţi au ceva de spus despre iubire, de parcă ar fi un lucru simplu şi uşor de înţeles, ca şi ei. Iubirea nu are definiţie, fiecare o percepe cumva, nu poţi spune că iubirea e ca atunci când faci pipi pe tine - da, am citit asta undeva.
...Şi bullshit-ul ăsta cu dragoste la prima vedere. Cum poţi iubi o imagine a cuiva? E ca şi cum aş iubi un poster!
Nu! Trebuie să cunoşti persoana aia, să-i vezi defectele şi să i le accepţi, nu să crezi că este perfectă. Trebuie să te cunoşti pe tine prin ea, să vezi dacă îţi doreşti cu adevărat să fii cu acea persoană. Aia e iubire, şi nici măcar definiţia mea nu este completă.

El este cu ochii la drum, căzut pe gânduri. Se întoarce spre mine şi, inocent, îmi spune:
-Dar eu te iubesc pur şi simplu, pisi. (rânjind)

Iubirea nu există. Nu este o normă. Nu este un cuvânt definibil. Pentru fiecare dintre noi înseamnă altceva. Pur şi simplu.

Cum să-ţi satisfaci bărbatul

Ştiu că este greu să-i faci un cadou de Crăciun, având în vedere că, atunci când ieşi din casă, din prima secundă primeşti 5 oferte speciale şi te împiedici de trei tarabe cu luminiţe, te calcă un ren pe picior, iar dacă te pune necuratul (the untidy one) să te duci prin shopping center-uri sau uber-market-uri în perioada asta trebuie să-ţi iei armura cu tine şi berbecul, ca să-ţi poţi croi drum printre oameni.
Cu ocazia sărbătorilor, vreau să le fac un cadou cititoarelor mele şi să le împărtăşesc din deşteptăciunea mea întruchipată: cum să-i faci un cadou bărbatului tău.



1. Obiectul.
Foarte multe femei fac greşeala să cumpere prietenului un cadou care le încântă doar pe ele. De aceea, în istorie au existat multe obiecte alese după pofta inimii ei care au fost înghesuite într-un sertar, într-o pungă, într-un sac de gunoi sau direct la ghenă. Lumânări parfumate. Ornamente de pom. Globuri de sticlă umplute cu polistiren. Inimioare de pluş. "Era pur şi simplu adorabil, cum mă priveau ele de pe raft, nu am putut să nu le cumpăr!".
Obiectul pe care i-l cumperi unui bărbat trebuie să fie practic, amuzant, simplu = tot ce nu este cu slipici, decorativ şi adună praf. Sunt multe lucruri pe care şi le doresc bărbaţii, caracteristica lor comună este că sunt jucării. Iar dacă bărbatul tău s-ar juca cu o inimioară de pluş, atunci puteţi să vă împletiţi unul altuia părul, să vă uitaţi la The Notebook şi să faceţi o plăcintă.

2. Gustarea
Crede-mă, efortul de a învăţa să găteşti (dacă nu ştii deja) este poate unul dintre cele mai satisfăcătoare lucruri pe care le poţi face. Ia o pauză de la cariera aia de succes şi învaţă să coci o prăjitură, să ornezi un tort.
Dacă îi dai, odată cu obiectul, un tort făcut de mâna ta, nu ai cum să dezamăgeşti. Iar dacă te prezinţi ca scoasă din cutie, strălucitoare, parfumată, cu pletele coafate şi cu un tort în mâini, va crede că este combinat cu Super Woman.
Ingredientul secret este iarba, 15 grame. Nu, nu, glumesc. Ingredientul secret este dragostea, iar urmarea logică este la pasul 3.

3. Dragostea
Dragostea fizică şi explicită. Când dăruieşti un cadou cu dragoste, trebuie să-ţi dai hainele jos. Prietenul tău nu te iubeşte doar pentru personalitatea ta. Dacă vrei să marchezi într-adevăr momentul, poţi face o chestiuţă specială. De data asta, poţi utiliza obiecte decorative, lenjerie roşie cu clopoţei (deşi ei se laudă că nu îi interesează ce ai pe dedesubt, că oricum zboară), lubrifiant cu aromă de turtă dulce sau alte detalii festive.
Dacă ai vreo jenă din cauza faptului că preacurveşti în post, după înfăptuirea scârbavnicelor păcate trupeşti fă trei cruci şi fă-ţi o programare la preot, pentru nişte acatiste. Fii generoasă, lăcaşul de rugăciune are nevoie de banii tăi. După asta poţi fi sigură că eşti ok cu Dumnezeu tatăl and son (bun nume de afacere de familie!).

Acest 3 în 1 reprezintă cadoul perfect. Dacă nu va fi mulţumit, sigur este ceva în neregulă cu tine şi probabil aşteaptă ajunul Crăciunului ca să îţi dea papucii. Sau va scrie ceva de genul ăsta.

Hip-Hop-Hipster-Hippie-Hap

Deşi mereu sunt defazată în privinţa modei, în faţa sau în urma ei, trebuie să recunosc că îmi place să observ noua hipstereală.
Toată nebunia asta cu hand-made, bio, indie, artsy mă face să ameţesc, mă dă pe spate. Filme europene, cocktailuri necunoscute, trupe obscure de muzică, biciclete împodobite cu flori şi fără viteze, second-hand, pălăriuţe. De mică n-am mai văzut atâta bucurie pentru nişte mărunţişuri. Ne bucurăm să împrumutăm rolurile celuilalt gen, să avem moduri alternative de viaţă, nunţi în picioarele goale şi să folosim tot ceea ce nu folosesc ceilalţi. Ne dedicăm unor cauze: tinerii din Moldova care nu au văzut marea, să trimitem scrisori în plic, să facem schimburi de haine, concerte cu strângere de fonduri, ecologie şi altele. Cu cât ne ridicăm din albia omului de rând, fără educaţie, ajungem la lucruri din ce în ce mai bizare. Cu cât pretenţiile locului în care mă aflu sunt mai mari, cu atât cei care mă înconjoară sunt mai excentrici. Se pune atâta accent pe individualitate şi prin asta se înţelege doar imaginea pe care ţi-o faci.
Unii oameni sunt atât de îndreptaţi spre ei înşişi încât, în fiecare zi, oglinda îi păcăleşte, spunându-le că sunt indivizi unici, când de fapt fiecare bucăţică din ei este o cărămidă împrumutată de la ceilalţi.



Am ajuns la concluzia că adevărata individualitate nu epatează, ba este chiar minimală. Imaginea ar trebui să fie cea a unui anonim, nedefinită şi capabilă să se raporteze la cât mai multe lucruri. Funcţională şi concisă: nu haina îl face pe om. Ideile ar trebui să fie cele care te fac alternativ.
În ziua de azi, toţi suntem artişti, orice exprimare a sinelui poate fi artă, cât timp are intenţia de a fi altfel. Nu avem lucruri mai importante de făcut decât să ne dăm artişti? Până la urmă, ce-i arta? O reprezentare culturală a frumosului, îmi spune cineva. Culturală, deci înseamnă ceva.
Ce mă deranjează la oamenii care se pretind altfel este faptul că au impresia că este uşor să fii altfel. De exemplu, oamenii care poarta dreaduri, sau codiţe din acelea de aţă, prinse în păr. Care şi le fac fără să cunoscă substratul cultural şi semnificaţia purtării lor. Forme fără fond.
Am prieteni mai toleranţi (şi puţin cam "imaculaţi") care spun că fiecare este liber să se exprime cum doreşte, să se îmbrace cum doreşte şi nu ar trebui să conteze asta. Atunci lăsaţi-mă să fiu liberă să-i desconsider pe cei care în ochii mei sunt superficiali şi fac lucruri din raţiuni mărunte. Şi să-mi doresc ca oamenii să fie mai atenţi la ce transmit şi ce înseamnă un lucru, mai ales când se pretind a fi ieşiţi din rândurile gri ale prostimii.

Copiii afumaţi

Îmi plac clubuleţele cu muzică live, iubesc atmosfera, vibraţiile, sunetele şi energia care-i între public şi trupă.
Nu de puţine ori am văzut în clubul unde merg cel mai des că unii oameni îşi iau copiii cu ei. Pe de o parte, apreciez. Şi mama m-a dus la multe concerte, dar nu ţin minte nici să mă calce lumea pe picioare, nici să îmi răsune cinelele în urechi sau să fumez pasiv de la 11 seara la 3 dimineaţa.
În condiţiile clubului la un concert nu aş ţine nici un câine, aşa că mă enervează să văd copii, unii preşcolari pe acolo. Pentru că este zgomot, aglomeraţie, lumea fumează, lumea bea, este trecută de mult ora de culcare, pentru că îl oboseşti şi îl expui distracţiilor pentru adulţi.
Eu una îi consider pe părinţi tâmpiţi. Şi eu o să vreau să fiu prietenă cu al meu, dar asta nu înseamnă că o să ies la bere cu el. Oricum, la cât de mici erau unii pe care i-am văzut, puţin le păsa de concert, se plimbau printre picioarele tuturor şi încercau să atragă atenţia mamelor şi să scape neciupiţi de obraji.
La culcare cu voi, măi copii!

Prietenul care veşnic are probleme

Vă mai amintiţi când vă explicam că sunt trei lucruri pe care eu nu le pot spune? Lucrurile nu s-au schimbat de atunci, încă am o teamă serioasă de situaţii ridicole şi de strângerea aia de inimă când îi spui cuiva că, de fapt, nu este totul roz.

De ceva vreme, telefonul meu este folosit în cu totul alte scopuri decât cel principal căruia îi este destinat. Fotografiez cu el ce mai gătesc, mă joc tetris în metrou, îl învârt pe masă când mă plictisesc, notez anumite cheltuieli, salvez lucruri pe care vreau să le ţin minte etc. Motivul pentru care nu-mi mai iradiez creierul vorbind la el este că mă sună persoane care.. nu-mi fac viaţa mai veselă.

Un prieten de-al meu mă întreabă dacă-mi car telefonul în geantă drept talisman, altul mă întreabă dacă mi-l bag în cur. Aceşti doi prieteni mă sună destul de des şi la fel de des nu le răspund. (Sper să nu citească asta din întâmplare). Am obosit să le ascult problemele, să vorbesc numai despre ei, să încerc să destind atmosfera şi să fac o glumă care rămâne nebăgată în seamă. Am obosit să fiu ţinută câte 30 de minute la telefon ca să mi se explice în fiecare detaliu necazul celuilalt. Nu mai pot, pur şi simplu. Îi las să sune până crapă.

Nu sunt genul de prietenă care ţi-e alături doar la distracţie, dar nu vreau să fiu nici genul de prietenă care să bocească cot la cot cu tine când îţi juleşti genunchiul (sau inima). Prietenia nu ar trebui să fie aşa. Ar trebui să însemne ajutor pe termen lung. Da, alinare pe termen scurt, o îmbrăţişare, o discuţie târzie şi o îngheţată în parc, dar mai departe trebuie să ne ridicăm, să ne ştergem de praf şi să încercăm să ieşim din căcat. Trebuie să apuci mâna care ţi-a fost întinsă şi să te ridici.

De asta mă enervează când oamenii nu cooperează. Încerc să ofer soluţii raţionale, încerc să propun o distracţie care îi face să uite, încerc să aduc o doză de optimism şi toate sunt refuzate cu o ridicare din umăr. Ştiu cum este să preferi să fii un mizantrop, să-ţi fie silă să faci orice, dar nu i-am tras pe alţii în starea asta niciodată. Mi-am închis telefonul, l-am băgat în dulap şi m-am calmat în două zile. Alţii vor să împărtăşească amăreala asta şi să o afişeze în oraş, cu o sticlă de bere în faţă. Este ca şi cum problema lor este un copil pe care îl ţin în braţe tot timpul, îl hrănesc şi îl protejează. A devenit parte din ei.

Cum îi spui unui prieten bun, pe care nu vrei să-l pierzi, că ar trebui să-şi rezolve problemele şi să redevină omul vesel şi raţional pe care-l ştiai, în loc să-şi alimenteze propriile probleme şi să te aducă şi pe tine în mijlocul lor?

Foto

Imaculaţii

Există o specie de oameni care mă sperie mai tare decât clovnii, mi se par foarte dubioşi şi stranii: oamenii aceia imaculaţi, care zâmbesc tot timpul şi au numai lucruri pozitive de spus.

Pentru mine, singura explicaţie rezonabilă pentru o asemenea atitudine este Xanaxul în cantităţi mari. Altfel nu-mi explic această seninătate afişată şi propovăduită peste tot.

Sunt o fiinţă destul de senină, mi s-a spus de multe ori că sunt prea amabilă, zâmbesc des etc. Dar sunt unii oameni care duc asemenea drăgălăşenie la extrem. Ei sunt politically corect, se îmbăiază în toleranţă şi urările de bine curg din ei în cascade. De ce??? Pentru ce?!

M-am gândit eu aşa... Pentru EI fac toate astea. (Conform teoriei că altruismul nu există). Au nevoie să se simtă persoane bune, le este teamă că nu sunt suficient de virtuoşi. Pot fi sau nu pot fi religioşi, dar eu îi consider superstiţioşi. Numeşte-o karma, roata care se învârteşte, destin, cum vrei... Aceşti oameni s-au subjugat unei astfel de credinţe. Cred că atitudinea asta iisusciană este pentru ei o investiţie în viitor. Pentru că mai târziu vor fi răplătiţi.

Dar nu este cumva ceva care merge doar într-un univers paralel? Unde mai este frumuseţea acestei lumi dacă suntem numai zâmbet şi totul e format din curcubee? Cum mai iese albul în evidenţă dacă nu există negrul? De ce să acceptăm senini tot ce ni se întâmplă şi să îmbrăţişăm cu seninătate acolo unde trebuie să ne opunem? (sau să ne-o punem? :D ).

Oameni buni, lăsaţi-o mai uşor cu "pastilele de linişte".

To bitch or not to bitch?

Exemplu clar de ipocrizie...

Se ia una bucată (şi la propriu, şi la figurat) de femeie tânără, în putere, cu sânge fierbinte. O îmbrăcăm într-o fustă scurtă, abia-abia să se ghicească rotunjimile obrajilor de jos, tragem încet peste piciorul lung nişte ciorapi plasă găuriţi, parcă abia scăpaţi din dinţii unei bestii pasionale. Îmbăţisăm sânii cu un maieuţ, care-i ridică în două semilune bronzate, până-n gât. Adăugăm 10 cm de tocuri cui, gamba se alungeşte şi mersul se modelează într-o unduire uşor zbătută, pe fondul unui tac-tac pe pavaj. Cosiţele blonde mângâie umărul tatuat, iar buzele capătă luciul unei umezeli excitate.



O Ea: "Ce panaramă penală, nu se mai suferă. Nu înţeleg cum de unele femei se degradează într-atât încât îşi doresc să fie tratate ca o bucată de carne. Ce educaţie au primit de la părinţii lor? Cum poate să se îmbrace aşa? Ar fi fost mai simplu să-şi scrie pe frunte 'Violează-mă'. Mi se face scârbă când mă uit la ea".

Un El, de faţă cu Ea: "Aşa este, nici nu merită să fie numită femeie. Este doar un obiect sexual pe care nu aş da o ceapă degerată. Mi se pare degradant pentru specia feminină să vezi asemenea etalare de nuri".

El, în sinea lui: "Mi-ar plăcea să o văd şi pe prietena mea îmbrăcată la fel. Păcat că nu-i pot spune fantezia asta niciodată, mi-ar da cu făcăleţul peste mufarină şi n-aş mai pupa sex o lună. Palmela, bine că tu nu te superi pe mine!"

Șlapi

Urăsc sunetul șlapilor târșâiți pe asfalt. Mi se pare soundtrack-ul mediocrității.

Când mă gândesc la șlapi târșâiți îmi apare în mintea femeia de palier, cu bigudiurile în păr, viitoare sărmăluţe, cu capotul înflorat pătat de ulei, cum îşi suge măselele şi nu mai poate de grija vecinilor. Dacă ar fi să ilustrez meschinăria, aş încălţa-o în şlapi şi sigur i-ar târşâi. Mi se pare simbolul neglijenţei şi al delăsării. Mi se pare îndobitocirea mai multor generaţii şi purtarea cu mândrie a măturii ca pe un drapel.

Parcă le şi văd, cu o mână în şold, guşa înălţată şi privirile de cercopiteci răutăcioşi. Adevărate ilustraţii pentru lista celor şapte păcate de moarte. Pe toate le cheamă "fă" sau "fată". Carnea le este fertilă şi mintea stearpă. Îşi hrănesc copiii cu venin şi îi educă să fie egoiști.

Astea sunt măritate de obicei cu câte un meltean. Și melteanul poartă șlapi, fie că este în fața blocului, fie că este la munte, la mare, în centrul orașului, oriunde. Pe meltean îl observi pe stradă fără să vrei, pentru că-și suflă mucii pe asfalt și își șterge mâna pe pantaloni. Gâfâie când se urcă în mașina murdară de secole și tetiera îi scârțaie, suferindă, sub greutatea dovleacului de pe umeri. Melteanul se bagă în față la coadă la magazin să-și ia un citropișu de cafea din care varsă pe tejghea pentru că-și frige degetele butucănoase, înainte să plece lăsând o duhoare de nespălat în urmă.

Cea mai horror este adunarea de melteni care vorbesc tare și râd grobian la glume de macaz. Când treci pe lângă ei, fată normală fiind, în drum spre treburile tale, se lasă o tăcere sugestivă și la sfârșit un plescăit libidinos din buze.

Șlapizdele și meltenii se înmulțesc. Să le vedeți copiii!

Ştrumful

Mult timp am întâlnit o categorie anume de băieți pe care îi băgam într-o oală greu de definit, dar de curând am găsit formula perfectă pentru categoria lor: ștrumfii.

Ștrumfii sunt acei băieți goofy, fără nici un fel de sex appeal. Mulți dintre ei au personalități fantastice, un simț al umorului dezvoltat și virtuți care-ți dau sentimente căldicele. Dar doar căldicele. Pentru că ștrumfii nu aprind pasiuni. Pe ștrumfi îți vine să-i mângâi mămos pe cap și să-i pupi pe frunte. Sunt băieții a căror dramă este să fie mereu doar prietenii fetelor. Ștrumfii sunt suavi, au viziuni cuminți despre lume și zâmbesc des. Nu poți să te cerți cu un ștrumf pentru că este supărăcios, își strânge jucăriile și pleacă. Acolo unde manly man-ul te ia de o aripă și te trântește pe un scaun, ștrumful se roagă de tine cu o lacrimă în colțul ochiului să nu fii rea.

Ștrumfii oftează în loc să se răstească. Ridică mâna timid în loc să te strige. Te urmăresc cu privirea prin cameră în loc să vină după tine. Te conduc acasă la tine în loc să te conducă acasă la ei.

Ștrumfii se mai numesc și panseluțe.

Despre bărbaţii obsedaţi de penis

Adică toţi, toţi bărbaţii! Sunt obsedaţi de penis, ăsta-i adevărul.
Pe ei îi interesează cel mai mult mărimea, nu pe noi. Ei stau cu ea în gură toată ziua... Plm, plm, plm. Mi-e groază de gândul că aş fi băiat şi aş avea-o mică, m-aş simţi de-a dreptul handicapat. Aş fi şi în ochii celorlalţi băieţi. Mi-ar fi ruşine să fac pipi într-un bar la pisoar şi toată viaţa mea voi fi îngenunchiat şi cocoşat de povara de a avea un penis mic. Mă şi văd navigând pe Internet, uitându-mă pierdut la acele "prelungitoare de penis", creme care ţi-l inflamează, aparate care ţi-l lungesc, dorindu-mi cu ardoare să găsesc pe cineva care să nu râdă de asta... Dar toată lumea râde!
Cineva care nu râde de un penis mic are penisul mic.
Când avem o dispută de genul "care dintre lucrurile A şi B este mai bun", argumentul cel mai bun este "lucrul A are pula mai mare decât lucrul B".
Vedeţi cum am fost educaţi să dăm importanţă unui falus? Mare scofală... M-am săturat de bărbaţii obsedaţi de instrumentul lor şi de performanţele lor sexuale.



Primul meu prieten, în loc de postludiu, se juca cu ea. O făcea elicopter, o întindea, o ascundea etc. Îmi venea să-i las singuri şi nederanjaţi, să plec acasă. Alţii îi pun nume. Obiceiul ăsta îl mai au şi fetele şi mie mi se pare oribil. Mai ales că numele alese sunt foarte groteşti - Şarpele, Anaconda, Pepenaş, Piersicuţă, Marele Roz, ţâţa Pic şi ţâţa Poc. Mi se face greaţă. Mi se pare total unsexy şi... vulgar. Şi deloc haios.
Dar revin la subiectul principal: bărbaţii obsedaţi de penis. Sunt unii atât de aroganţi când vine vorba despre sex încât zici că ei l-au descoperit. Mereu se compară cu ceilalţi, mereu se cronometrează, se admiră în oglindă, se filmează. Singurul lucru care îi opreşte să nu facă sex într-una este faptul că nu au priapism. Dacă ar putea să şi-o îndese aşa, flască, în ceva, ar face-o. Pentru ei, cu cât mai repede, cu cât mai mult şi cu cât mai des este cu atât mai bine. Ore şi ore în şir, până îţi dă sângele pe nas! Doar ca să îşi noteze în jurnal că sunt cei mai buni bărbaţi la pat.
Aţi văzut laguna Albastră? În afară de faptul că Brooke Sheilds era o bunăciune (şi încă este, de fapt)... mi-a plăcut la filmul ăla partea în care ei s-au prins care-i treaba cu sexul. Probabil împreună şi-au văzut pentru prima oară puţulicile când erau copii. Tipa nu avea termen de comparaţie. Sexul a venit din instinct, şi-au tras-o pentru că suntem nişte animale, şi-au tras-o neîntinaţi de filme porno, paginile din revista Bravo sau orele de educaţie sexuală. Cât îi invidiez!

Get it off, get it off!

Azi sunt de-a dreptul acră, m-am trezit destul de morocănoasă pentru că am avut somnul prost, din cauza unui tâmpit.
M-a sunat azi-noapte de vreo trei ori. Până să mă prind eu că trebuie să-l pun pe silent, l-am înjurat de tot neamul şi i-am urat toate bolile din dicţionarul medical. Nu mă deranjează să mă sune cineva noaptea - răspund sau nu, mă culc la loc într-o secundă, oricum. Dar ăsta e spaima mea când e vorba de telefoane.

Mă sună întruna, deşi când i-am dat numărul meu l-am avertizat că uneori nu am chef să vorbesc şi nu voi răspunde. Dar el tot sună, şi sună... Azi-noapte, după cele trei telefoane, îmi dă mesaj: "Poate răspunzi şi tu la telefon". Îmi venea să-i răspund şi să-i spun că poate îşi bagă şi el telefonul în uretră.

De ce sunt unii oameni atât de insistenţi? Oare nu au simţul ridicolului? Nu îşi dau seama când este cazul să păstreze distanţa? Îşi imaginează că poate trebuie să fiu convinsă să vorbesc la telefon, că sunt vreun concurs cu premii şi trebuie să sune de cât mai multe ori ca să câştige??

Nu suport oamenii insistenţi. Nu am fost niciodată insistentă pentru că urăsc penibilul situaţiei când stai şi te rogi de cineva care chiar nu vrea să facă, să vină, să vorbească, să fie etc. Cu cât mi se spune mai des să fac ceva ce am refuzat din prima, cu atât NU-ul meu este mai mare.

În acelaşi timp, mi-e ruşine mie de ruşinea omului când este cazul să înceteze. Mi-e greu să spun cuiva să nu mai fie prost sau mai ales penibil. Parcă mi se înroşesc mie urechile, pe cuvânt. Dar aş vrea să nu mai fie atât de mulţi tâmpiţi pe care trebuie să-i dezlipeşti cu o rangă de pe tine de cât de insistenţi sunt.

Bleah!

Sindromul Făt-Frumos

Mă frapează fetele alea care încă nu au ieşit complet din copilărie şi sunt parcă spălate pe creier de basmele cu prinţesa şi Făt-Frumos (care, apropo, mereu se termină cu nunta - ce e mai departe dracu' ştie, că de când e lumea şi pământul căsătoria e o loterie).
Nu înţeleg de ce se consideră normal un comportament atât de iluzoriu: fetele care se cred prinţese şi visează la Făt-Frumos. Fetele astea stau pe o bombă cu ceas a suferinţei în dragoste. Pentru că se cred prinţese şi ele ştiu că fiecare prinţesă va avea Făt-Frumosul ei.

Şi uite cum sărută ele zeci de broscoi şi nu găsesc nici un prinţ. Au un romantism naiv, visează cu ochii deschişi la o dragoste venită din senin, desprinsă din comediile romantice cu Jennifer Aniston, presărată cu petale de trandafiri şi toate cele. De aceea, sunt foarte uşor de prostit.
Eu, ca băiat, dacă aş vrea să cuceresc o astfel de fată, aş face câteva investiţii: flori, restaurant, credit pe telefon pentru sutele de sms-uri zilnice şi partea gratuită, complimentele. "Eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o". "Eşti viaţa mea". "Eşti prinţesa mea". Bingo! Asta vroia să audă. Acum misiunea "dragoste la prima vedere" este îndeplinită. Mai trebuie doar pusă ştampila: "Te iubesc!".

Te iubesc, te iubesc, te iubesc... Te iubesc după a treia întâlnire, te iubesc până la cer, te iubesc când îmi faci sex oral, te iubesc mult, prinţesa mea.
Iar fetele cred că este suficient. Că dragostea este totul în viaţă. Că relaţiile nu au nevoie decât de acele reacţii chimice din creierul nostru. Iubirea devine atât de simplă, atracţia sexuală devine iubire, obişnuinţa devine iubire, confortul, chimia...devin "iubire". Doar pentru că este nevoie să spui "te iubesc".

Numai că totul se strică la un moment-dat şi broscoiul pleacă. Şi se va întâmpla asta ani la rând, pentru că prinţesele încă mai cred în iubire şi ... atât. Şi uneori chiar nu primim suficiente palme ca să ne trezim la timp. Orice relaţie eşuată este o lecţie pentru următoarea. Dar am auzit de cazuri în care nevoia de iubire funcţionează ca un arc stricat, cu o perseverenţă de muscă ce se loveşte de bec.

De aceea multe suferă, chiar şi după ce se căsătoresc cu Vasile, electricianul. Care nu are cal alb, nici măcar paloş. Care este vulgar şi habar n-are ce gândeşte nevasta lui. Care-i pune mâncare pe masă, îi cară cumpărăturile şi o roagă seara să îl scarpine pe spate. Vasile este un om simplu, care nu se gândeşte la iubire. Şi Vasile devine unul din mulţii bărbaţi părăsiţi de nevastă (cum spunea cineva odată, întotdeauna femeile pleacă din căsnicie, bărbaţii foarte rar).

Cum o fi mai bine? La pupat de broscoi sau la Făt-Frumosul cu burtă de bere de acasă? Depinde cum priveşti romantismul...

Afară cu morcovul!

Acum ceva timp am ieşit de la serviciu şi am luat taxiul cu o colegă de muncă. Era foarte entuziasmată că avea o întâlnire cu un tip şi o chemase la un restaurant să ia cina. Avea un zâmbet uriaş pe faţă şi devenise o adolescentă de 30 de ani. Vorbeam despre întâlnire şi la un moment-dat mă întreabă îngrijorată: "Se vede că mi s-a rupt geanta?". M-am uitat - nimic. "Unde?". I se desprinsese un inel metalic care ţinea bareta, dar nici măcar nu se vedea. Doar cine ştia chestia asta ar fi putut să observe, ceea ce i-am şi zis, ca să o liniştesc. La care ea "Nu, nu, crede-mă, tipul ăsta observă tot".

Am lăsat-o în drum şi i-am urat succes. În gândul meu "Îţi trebuie, dacă tipul ăsta e aşa cum zici!". Cum o fi să te întâlneşti cu un tip care te scanează pâna la cel mai mic detaliu? M-aş simţi ca la interogatoriu, sau ca la o inspecţie OPC. Oricum eu nu prea suport oamenii care mă studiază în amănunt, am impresia că mereu caută un defect şi că înregistrează tot ce fac. Nu mă simt confortabil lângă astfel de oameni.
D-apoi să mi se rupă geanta şi să stau toată seara cu gândul că va observa. Oh, the horror!...
Noi doi la masă, eu trăgând cu ochiul în oglinda de vis-a-vis ca să opresc orice tentativă a vreunei şuviţe de a se răzvrăti, evitând în ultima clipă să-mi cadă scrumul pe lângă scrumieră, dreaptă ca un catarg de corabie, un zâmbet studiat de sute de ori în oglindă... Şi să ne ridicăm ca să dansăm (bineînţeles cu paşii regulamentari pe care i-am exersat), apoi să-mi cadă geanta...

Iar el să se aplece, eu să văd totul în slow motion... Să îmi ridice geanta cu un zâmbet galant, apoi să vadă inelul metalic desprins... Eu să-mi acopăr gura, îngrozită... uitându-mă de la el la geantă şi de la geantă la el, să-l văd cum privirea i se răceşte brusc...

Să ne aşezăm, eu cu capul în pământ, el cu o privire glacială. Să tacă, dar să-i aud respiraţia mânioasă.. Să-mi ofere geanta, ţinută cu scârbă între degetul arătător şi cel mare, ca pe un scutec murdar. Şi să-mi spună "Poţi pleca".

...:)) Nu, mulţumesc. Îmi plac maniacii, dar de alt tip.
Nu mă pot vedea lângă un om excesiv de pedant. Ar fi un coşmar pentru el să iasă cu mine. Ar fi îngrozit de dezordinea, dezinvoltura, nepăsarea mea. Hm... tocmai mi-a venit o idee de campanie:

Afară cu morcovul!

Un mic pas...

De la dragoste la ură, se spune.
M-am surprins pe mine însămi când am făcut acest mic pas în legătură cu cineva din viaţa mea. De obicei părerile mele despre oameni rămân constante.
Acum nu s-a mai întâmplat. De la a place pe cineva la alergia pe care o simt în prezent pentru respectivul a fost un mic pas. Brusc, fără motive evidente, fără răsturnări de situaţie... Pur şi simplu.
Din bărbatul pe care-l vedeam înainte s-a trasformat într-un băieţandru libidinos cu o clanţa obraznică. Un personaj evident si agresiv ca un... miros de ceapă prăjită. Misogin şi arogant, orb la propriile exagerări, pe care le consideră semn de bărbăţie. Un personaj care arată aşa cum vorbeşte şi vorbeşte cum gândeşte, adică brutal. Brută, da, ăsta e cuvântul. Ca un bolovan. Care face zgomot.

Problema este că acest om mi-a plăcut foarte, foarte mult. Şi nu îmi explic de ce trecerea asta bruscă! Sunt eu instabilă psihic? M-am înşelat atât de mult în privinţa lui prima oară? Sau mă înşel în privinţa lui acum? Cum să mă comport? ...Cine ne mai înţelege?

Oricum, e un fenoment posibil şi existent. Care nu are neapărat o explicaţie. S-a schimbat macazul, îmi pare rău, nu pot să controlez alergia pe care o am la tine, aş fi vrut să nu strâmb din nas de fiecare dată când îţi aud ideile şi să nu închid ochii strâns cînd mi te amintesc. Să nu mi se crispeze umerii când mă gândesc la atingerea ta sau să nu grăbesc pasul când vorbeşti tare pe stradă. Aş vrea să nu mai simt satisfacţia de a fi acră, inexpresivă, când îţi vorbesc. Aş vrea să nu mai simt că explodez dacă nu îţi spun cât pot să te displac.

Eşti ca un mujdei de usturoi: atât de bun şi decadent la cină, atât de gustos şi satisfăcător, dar fantastic de neplăcut a doua zi.
Eşti ca o mahmureală.