joi, 12 noiembrie 2009

Băiatul rău


Mda... Întrebarea tuturor: de ce au femeile o afinitate către bărbaţii nesimţiţi, care le tratează cu indiferenţă sau chiar le brutalizează, fizic sau/şi psihic?
Am avut şi eu problema asta. Cei care erau prea interesaţi de mine deveneau brusc mai neinteresanţi, plictisitori, ba chiar indizerabili. În schimb, când apărea un tip macho şi cocky, mă entuziasmam şi începeam să oftez după el. Mi i-am dorit înapoi pe prietenii cu care am avut probleme, cei care m-au înşelat, cei care mă tratau cu spatele. I-am părăsit pe cei care mă iubeau "prea mult".
Este unul dintre lucrurile care demonstrează "prostia" proverbială a femeilor. Alături de lipsa simţului orientării şi gândirea alambicată, alimentată de emoţii şi impulsuri. Femeile nu sunt neapărat proaste, ci în ele se declanşează nişte instincte greşite.
Cred că totul se leagă de latura noastră animalică şi de mecanismul biologic de selecţie a partenerului. Pentru că o femelă vrea genele unui mascul puternic, care poate să o apere pe ea şi să-i apere şi progeniturile. Iar bărbaţii care transmit această putere sunt cei activi şi independenţi.
Cel mai des, masculii activi şi independenţi sunt şi egoişti şi insensibili. Sunt cei care nu sunt impresionaţi uşor. Şi, apropo de asta, în momentul în care îi câştigi atenţia unui bărbat pretenţios şi insensibil, ai un sentiment de victorie, tu eşti aceea care l-a "îmblânzit". Când crezi că a fost prea uşor de câştigat ceva, înseamnă că acel lucru nu este valoros. Pentru că succesul se măsoară în efortul pe care l-ai depus ca să-l obţii.
Niciodată nu ne dorim ceea ce avem deja. Este un paradox trist şi motivul pentru care suntem mai mereu nefericiţi. Mereu ne dorim mai mult. Sau, de multe ori, ne dorim altceva. Noutatea ne atrage, pentru că este imprevizibilă.
La fel şi bărbaţii nesimţiţi. Nu ştii cum vor reacţiona, nu ştii ce gândesc, nu ai certitudini în privinţa realţiei cu ei. Şi asta te ţine ca pe ace, în alertă, mereu încercând să cucereşti încă puţin din "teren".
Pe de altă parte sunt "pămpălăii", cum îi numim cu răutate pe cei mai sensibili. Aceştia te tratează ca pe o comoară, te pun pe un piedestal şi îţi dedică ode. Dar tu, femeie ce eşti, nu ai virtutea recunoştinţei. Pentru că nu vrei să simţi recunoştinţă, vrei să simţi satisfacţie, vrei să simţi sudoare pe frunte de la cât ai alergat după un tip. Şi vrei să pui mâna pe umărul lui şi să te uiţi în jur mândră: "este al meu". Vrei să-l escaladezi, ca pe un munte Everest şi să pui steguleţul sus, ca să-l vadă toată lumea.
Mecanismul mi se pare cât se poate de logic şi explicabil. Problema devine alta: ajungi să calci pe respectul de sine pentru a câştiga atenţie. Femeile ajung să accepte comportamentul de troglodit al băiatului rău, pentru că îşi doresc orbeşte atenţia lui. Ajung să se pună pe ele pe locul doi.
Sunt bătute, ignorate, înşelate, subestimate, nerespectate, tratate ca nişte slugi sau ca nişte obiecte sexuale. Pentru ce? Pentru a avea lângă ele un mascul puternic. Păi... Cimpanzeii fac aşa!
Priorităţile trebuie restabilite. Şi la un moment dat trebuie să treci la un nivel superior şi să începi să cauţi bărbatul pe care să-l meriţi, nu să-l îmbrobodeşti. Cel care poate nu se uită prima oară la tine, dar pe care îl cucereşti cu ceea ce eşti, nu cu tone de mândrie sacrificate pe altarul lui. Şi care nu mai este un munte Everest, ci un om cu care comunici şi găseşti o legătură.
Şi atunci te poţi opri din alergat, din asudat, din munci titanice şi poţi savura o relaţie normală, nu relaţia dintre vânător şi vânat.