Sindromul Făt-Frumos

Mă frapează fetele alea care încă nu au ieşit complet din copilărie şi sunt parcă spălate pe creier de basmele cu prinţesa şi Făt-Frumos (care, apropo, mereu se termină cu nunta - ce e mai departe dracu' ştie, că de când e lumea şi pământul căsătoria e o loterie).
Nu înţeleg de ce se consideră normal un comportament atât de iluzoriu: fetele care se cred prinţese şi visează la Făt-Frumos. Fetele astea stau pe o bombă cu ceas a suferinţei în dragoste. Pentru că se cred prinţese şi ele ştiu că fiecare prinţesă va avea Făt-Frumosul ei.

Şi uite cum sărută ele zeci de broscoi şi nu găsesc nici un prinţ. Au un romantism naiv, visează cu ochii deschişi la o dragoste venită din senin, desprinsă din comediile romantice cu Jennifer Aniston, presărată cu petale de trandafiri şi toate cele. De aceea, sunt foarte uşor de prostit.
Eu, ca băiat, dacă aş vrea să cuceresc o astfel de fată, aş face câteva investiţii: flori, restaurant, credit pe telefon pentru sutele de sms-uri zilnice şi partea gratuită, complimentele. "Eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o". "Eşti viaţa mea". "Eşti prinţesa mea". Bingo! Asta vroia să audă. Acum misiunea "dragoste la prima vedere" este îndeplinită. Mai trebuie doar pusă ştampila: "Te iubesc!".

Te iubesc, te iubesc, te iubesc... Te iubesc după a treia întâlnire, te iubesc până la cer, te iubesc când îmi faci sex oral, te iubesc mult, prinţesa mea.
Iar fetele cred că este suficient. Că dragostea este totul în viaţă. Că relaţiile nu au nevoie decât de acele reacţii chimice din creierul nostru. Iubirea devine atât de simplă, atracţia sexuală devine iubire, obişnuinţa devine iubire, confortul, chimia...devin "iubire". Doar pentru că este nevoie să spui "te iubesc".

Numai că totul se strică la un moment-dat şi broscoiul pleacă. Şi se va întâmpla asta ani la rând, pentru că prinţesele încă mai cred în iubire şi ... atât. Şi uneori chiar nu primim suficiente palme ca să ne trezim la timp. Orice relaţie eşuată este o lecţie pentru următoarea. Dar am auzit de cazuri în care nevoia de iubire funcţionează ca un arc stricat, cu o perseverenţă de muscă ce se loveşte de bec.

De aceea multe suferă, chiar şi după ce se căsătoresc cu Vasile, electricianul. Care nu are cal alb, nici măcar paloş. Care este vulgar şi habar n-are ce gândeşte nevasta lui. Care-i pune mâncare pe masă, îi cară cumpărăturile şi o roagă seara să îl scarpine pe spate. Vasile este un om simplu, care nu se gândeşte la iubire. Şi Vasile devine unul din mulţii bărbaţi părăsiţi de nevastă (cum spunea cineva odată, întotdeauna femeile pleacă din căsnicie, bărbaţii foarte rar).

Cum o fi mai bine? La pupat de broscoi sau la Făt-Frumosul cu burtă de bere de acasă? Depinde cum priveşti romantismul...

Afară cu morcovul!

Acum ceva timp am ieşit de la serviciu şi am luat taxiul cu o colegă de muncă. Era foarte entuziasmată că avea o întâlnire cu un tip şi o chemase la un restaurant să ia cina. Avea un zâmbet uriaş pe faţă şi devenise o adolescentă de 30 de ani. Vorbeam despre întâlnire şi la un moment-dat mă întreabă îngrijorată: "Se vede că mi s-a rupt geanta?". M-am uitat - nimic. "Unde?". I se desprinsese un inel metalic care ţinea bareta, dar nici măcar nu se vedea. Doar cine ştia chestia asta ar fi putut să observe, ceea ce i-am şi zis, ca să o liniştesc. La care ea "Nu, nu, crede-mă, tipul ăsta observă tot".

Am lăsat-o în drum şi i-am urat succes. În gândul meu "Îţi trebuie, dacă tipul ăsta e aşa cum zici!". Cum o fi să te întâlneşti cu un tip care te scanează pâna la cel mai mic detaliu? M-aş simţi ca la interogatoriu, sau ca la o inspecţie OPC. Oricum eu nu prea suport oamenii care mă studiază în amănunt, am impresia că mereu caută un defect şi că înregistrează tot ce fac. Nu mă simt confortabil lângă astfel de oameni.
D-apoi să mi se rupă geanta şi să stau toată seara cu gândul că va observa. Oh, the horror!...
Noi doi la masă, eu trăgând cu ochiul în oglinda de vis-a-vis ca să opresc orice tentativă a vreunei şuviţe de a se răzvrăti, evitând în ultima clipă să-mi cadă scrumul pe lângă scrumieră, dreaptă ca un catarg de corabie, un zâmbet studiat de sute de ori în oglindă... Şi să ne ridicăm ca să dansăm (bineînţeles cu paşii regulamentari pe care i-am exersat), apoi să-mi cadă geanta...

Iar el să se aplece, eu să văd totul în slow motion... Să îmi ridice geanta cu un zâmbet galant, apoi să vadă inelul metalic desprins... Eu să-mi acopăr gura, îngrozită... uitându-mă de la el la geantă şi de la geantă la el, să-l văd cum privirea i se răceşte brusc...

Să ne aşezăm, eu cu capul în pământ, el cu o privire glacială. Să tacă, dar să-i aud respiraţia mânioasă.. Să-mi ofere geanta, ţinută cu scârbă între degetul arătător şi cel mare, ca pe un scutec murdar. Şi să-mi spună "Poţi pleca".

...:)) Nu, mulţumesc. Îmi plac maniacii, dar de alt tip.
Nu mă pot vedea lângă un om excesiv de pedant. Ar fi un coşmar pentru el să iasă cu mine. Ar fi îngrozit de dezordinea, dezinvoltura, nepăsarea mea. Hm... tocmai mi-a venit o idee de campanie:

Afară cu morcovul!

Un mic pas...

De la dragoste la ură, se spune.
M-am surprins pe mine însămi când am făcut acest mic pas în legătură cu cineva din viaţa mea. De obicei părerile mele despre oameni rămân constante.
Acum nu s-a mai întâmplat. De la a place pe cineva la alergia pe care o simt în prezent pentru respectivul a fost un mic pas. Brusc, fără motive evidente, fără răsturnări de situaţie... Pur şi simplu.
Din bărbatul pe care-l vedeam înainte s-a trasformat într-un băieţandru libidinos cu o clanţa obraznică. Un personaj evident si agresiv ca un... miros de ceapă prăjită. Misogin şi arogant, orb la propriile exagerări, pe care le consideră semn de bărbăţie. Un personaj care arată aşa cum vorbeşte şi vorbeşte cum gândeşte, adică brutal. Brută, da, ăsta e cuvântul. Ca un bolovan. Care face zgomot.

Problema este că acest om mi-a plăcut foarte, foarte mult. Şi nu îmi explic de ce trecerea asta bruscă! Sunt eu instabilă psihic? M-am înşelat atât de mult în privinţa lui prima oară? Sau mă înşel în privinţa lui acum? Cum să mă comport? ...Cine ne mai înţelege?

Oricum, e un fenoment posibil şi existent. Care nu are neapărat o explicaţie. S-a schimbat macazul, îmi pare rău, nu pot să controlez alergia pe care o am la tine, aş fi vrut să nu strâmb din nas de fiecare dată când îţi aud ideile şi să nu închid ochii strâns cînd mi te amintesc. Să nu mi se crispeze umerii când mă gândesc la atingerea ta sau să nu grăbesc pasul când vorbeşti tare pe stradă. Aş vrea să nu mai simt satisfacţia de a fi acră, inexpresivă, când îţi vorbesc. Aş vrea să nu mai simt că explodez dacă nu îţi spun cât pot să te displac.

Eşti ca un mujdei de usturoi: atât de bun şi decadent la cină, atât de gustos şi satisfăcător, dar fantastic de neplăcut a doua zi.
Eşti ca o mahmureală.