Un mic pas...

De la dragoste la ură, se spune.
M-am surprins pe mine însămi când am făcut acest mic pas în legătură cu cineva din viaţa mea. De obicei părerile mele despre oameni rămân constante.
Acum nu s-a mai întâmplat. De la a place pe cineva la alergia pe care o simt în prezent pentru respectivul a fost un mic pas. Brusc, fără motive evidente, fără răsturnări de situaţie... Pur şi simplu.
Din bărbatul pe care-l vedeam înainte s-a trasformat într-un băieţandru libidinos cu o clanţa obraznică. Un personaj evident si agresiv ca un... miros de ceapă prăjită. Misogin şi arogant, orb la propriile exagerări, pe care le consideră semn de bărbăţie. Un personaj care arată aşa cum vorbeşte şi vorbeşte cum gândeşte, adică brutal. Brută, da, ăsta e cuvântul. Ca un bolovan. Care face zgomot.

Problema este că acest om mi-a plăcut foarte, foarte mult. Şi nu îmi explic de ce trecerea asta bruscă! Sunt eu instabilă psihic? M-am înşelat atât de mult în privinţa lui prima oară? Sau mă înşel în privinţa lui acum? Cum să mă comport? ...Cine ne mai înţelege?

Oricum, e un fenoment posibil şi existent. Care nu are neapărat o explicaţie. S-a schimbat macazul, îmi pare rău, nu pot să controlez alergia pe care o am la tine, aş fi vrut să nu strâmb din nas de fiecare dată când îţi aud ideile şi să nu închid ochii strâns cînd mi te amintesc. Să nu mi se crispeze umerii când mă gândesc la atingerea ta sau să nu grăbesc pasul când vorbeşti tare pe stradă. Aş vrea să nu mai simt satisfacţia de a fi acră, inexpresivă, când îţi vorbesc. Aş vrea să nu mai simt că explodez dacă nu îţi spun cât pot să te displac.

Eşti ca un mujdei de usturoi: atât de bun şi decadent la cină, atât de gustos şi satisfăcător, dar fantastic de neplăcut a doua zi.
Eşti ca o mahmureală.