Moment Kodak - despre familie

Pentru că astăzi familia mea sărbătoreşte un eveniment important (nuntă de perlă cică-i zice), vreau să vă povestesc câte ceva.

Un prieten vechi de-al meu îmi zicea, când ne-am cunoscut: „Eu am două principii în viaţă: primul este că n-am principii”. La care eu întreb „şi al doilea care e?”. S-a râs de mine cât a fost nevoie şi încă se mai râde la chestii de genul, pentru că mie dacă-mi spui ceva pe un ton serios cred din prima.

Venind vorba despre principii, nici eu n-am multe, dar am devenit fixată pe câteva. Nu voi tolera misoginii (pentru că aşa m-au învăţat zidurile din Bucureşti), nu voi face sex niciodată pentru beneficii de orice fel, nu voi trişa la teste şi nu-mi voi boteza copiii.

Pentru că scriu despre familie astăzi, detaliez puţin problema „nu-mi voi boteza copiii”. De ce? Pentru că eu nu cred în instituţia bisericii sau în învăţămintele creştine. De aceea mi s-ar părea o ipocrizie să îmi botez copiii sau să-i ţin la şcoală când se ţine ora de religie într-o formă confesională. Însă există un singur aspect al problemei pentru care m-aş răzgândi: încărcătura pe care o au astfel de ritualuri în viaţa familiei extinse.

În general nu-mi plac rudele. Nu consider că trebuie să respect un om doar pentru că împărţim informaţie genetică. Însă realizez că este foarte importantă relaţia cu rudele, indiferent cât de puţin valori împărţim, câte conflicte intervin şi cum relaţionăm.

Când îmi vizitez bunicile la ţară, o dată la 1000 de ani, mă duc mereu cu un nivel minim de chef, anticipând bârfele la care trebuie să asist, tristeţea pe care o simt când văd că lucrurile se schimbă în mai rău şi răutatea unor oameni apropiaţi. Însă, ajungând acolo, se întâmplă mereu ceva magic. Sunt câteva seri pe care nu le voi mai trăi niciodată astfel, când se strânge tot familionul, se aşează masa şi se deschid sticlele de ţuică şi de vin roşu, aspru. Flecăreala femeilor care trebăluiesc la bucătărie, mame, mătuşi, bunici, vecine, devine un descântec. Ne aşezăm toţi la masă, copiilor li se taie cu grijă bucăţile de friptură, bărbaţii umplu paharele cu vin şi sifon şi amintirile încep să fie depănate.

La scurt timp, toată lumea vorbeşte tare, în dezacorduri, fraţii îşi amintesc copilăria trăită la sat, în timp ce proprii lor copii smotocesc pisicile şi câinii casei. Ne amintim de cei răposaţi, mereu cu bucurie şi drag, râzând de episoade care tot la reuniuni de familie s-au întâmplat. „Îţi aminteşti când i-am dat lui nea Gică iepure, fără să-i zicem ce e, şi a zis că i-a plăcut la nebunie?” (bunicul meu nu mânca iepure în ruptul capului).

Crăciunul la mine la ţară, unde-mi sunt aproape toate rudele, este o tradiţie care nu s-a schimbat de când mă ştiu. Porcii sunt hăcuiţi într-un mod inuman, ţuica pregătită de cu toamnă fierbe în ceaun cu piper şi dafin, iar câinii cerşesc prin gard o bucată de şorici proaspăt pârlită. Copiii se joacă v-aţi ascunselea prin magaziile înţesate cu lemne de foc, iar în bătătură se adună toţi unchii, naşii, mătuşile şi vecinele care ajută la împărţirea cărnii. Aburii ies din cănile de lut şi din gurile oamenilor şi se râde tare, de pe un munte pe altul (cum zice taică-miu).

În momentele astea îmi place să mă retrag puţin din larmă şi să fac o plimbare prin grădină. La orizont, „în sus”, se văd munţii acoperiţi de zăpadă. „În jos” se văd coline învelite în ceaţă şi e o linişte cosmică, care se aude mai bine decât glasurile oamenilor. În momentele alea simţi că eşti deconectat, eşti într-o vale superbă de munte, glasurile se pierd în peisaj şi e un moment efemer. Îmi dau seama că vom muri cu toţii şi ni se va face veşnica pomenire, se vor naşte prunci şi timpul va trece peste toate ca un compresor cu aburi. Încet, dar sigur.

Nu ştiu ce simt atunci, dacă este tristeţe sau bucurie. Cred că ambele la un loc. Însă familia, în momentele alea, este legătura mea cu lumea. Prin ea sunt şi prin mine va fi. De aceea, cu toate că încerc să respect alegerile individuale ale oamenilor, nu îmi place când aud că unii nu vor copii. Chiar dacă îi voi boteza sau nu, chiar dacă satul familiei mele se va transforma într-o suburbie, vreau să se întrepătrundă şi ei în urzeala asta a familiei.

Şi închei cu o glumă din serialul That 70s Show: „All families are embarrassing. And if they're not embarrassing, they're dead.”

P.S.: La noi în familie nu se zice "Te iubesc", aşa că, pentru mama şi tata: "Noroc şi sănătate şi să ne vină mintea la cap!"

Plozi şi coroniţe

Ştiţi fascinaţia aia pe care o ai când vezi un accident pe stradă sau sânge la televizor? Când te uiţi la ceva scârbos, oribil, înfricoşător şi nu-ţi poţi întoarce privirea?

Eu mă uit la Toddlers and Tiaras, emisiunea aia despre concursurile de frumuseţe pentru copii. Dacă nu ştiţi despre ce este vorba, emisiunea ne prezintă lumea sclipicioasă a concursurilor de frumuseţe pentru copii din America, în special sudul Americii. Îmi place să mă uit, deşi prima oară a fost mai greu, deoarece creierul face un efort enorm să se concentreze şi la acţiune când este violentat vizual de valurile de volane fuchsia şi de feţele din aluat.

Aseară tragicomedia a ajuns la un nivel epic. De obicei ăştia cu emisiunea, la montaj, scot în evidenţă dialogurile şi gesturile cele mai scandaloase, mamele care-şi învaţă copilele cum să dea din fund, certuri în familie pe tema ojei alese, dansuri executate de mămici grase în public şi alte scene mai mult sau mai puţin îngrijorătoare, dar mereu hilare.

În episodul ăsta spectacolul a fost oferit de cele mai deranjate mintal mămici pe care le-am văzut în emisiune. Prima dintre ele a citit prea multe poveşti cu Cenuşăreasa şi este încă prinsă de scenariile de gen. Are o privire tâmpă şi, în timp ce fiica ei face şpagatul pe fundal, spune "ăsta e destinul ei", iar ochii îi strălucesc într-un mod magic. Ok, destinul ei este să se crăcăneze, toţi ştim că asta-i realitatea. Familia ei locuieşte într-o casă micuţă, pentru că dobitocii îşi dau toţi banii pe concursurile astea

A doua nu face compromisuri. Este o dentistă hotărâtă, realistă, care câştigă suficient de bine încât să-i finanţeze fiicei concursurile. Aceasta are un dulap cu trei laturi pline de cârpe sclipicioase, fiecare costând cam 5000-10.000 de dolari. Eu nu vedeam rochiţe de prost-gust când a zis asta, vedeam o casă frumoasă, excursii, educaţie, tot felul de cursuri, dar deh, nu e copilul meu. Răspunzând parcă sprâncenelor ridicate de toţi privitorii, ea spune , clar şi limpede: "Nu ştiu ce înseamnă să mergi prea departe pentru a câştiga". ...Alte întrebări?

Mai târziu în concurs, dentista trebuie să se hotărască între două rochiţe pentru plod: una roz aprins cu inserţii de zebra print şi alta albastră, simplă, nu prea înfoiată. Testul numărul 1: organizatorii concursului apreciază naturaleţea copiilor şi ar vrea ca ei să arate de 5 ani dacă au 5 ani, nu de 15. Testul numărul 2: dentista face un sondaj, 4 oameni sunt pentru rochia albastră, 1 paznic beţiv este pentru cea roz. Nu este suficient! Testul numărul 3: se duce cu rochiile la directoarea concursului (!!) şi îi cere părerea. Asta îi dă un indiciu că ar fi mai potrivită rochia albastră. Tragem linie, facem calculele, plodul poartă la concurs rochia roz cu inserţii de zebra print. Concluzia? Mama ştie cel mai bine.

Şi, ca să vedeţi că nu numai mămicile au luat-o razna, una dintre fetiţe este încurajată de tatăl ei iubitor: "Vreau s-o văd pe fiica mea pierzând.. Adică, să vină acasă cu mâna goală. Nu suport să îmapchetez trofeul ăla de fiecare dată". Awww. Se vede că-i fetiţa lu tătuţu!

Prima mămică, pe lângă sacrificiile la care supune toată familia pentru aceste concursuri, ştie cât de  importantă e pregătirea cu un profesionist. Aşa că a angajat-o pe Barbie în mărime naturală ca să-i înveţe fiica să zâmbească şi să facă cu mâna. Barbie? Pardon, Brandi o cheamă, mereu încurc. Brandi este întruchiparea frumuseţii exterioare şi interioare, este făcută din sugar, spice and everything nice şi sunt sigură că este ambasador Disney. Din ea se revarsă cascade de bunătate peste ceilalţi, drăgălăşenie şi zâmbete. Îmi dă impresia că este o zână bună. Cred că ceea ce contribuie foarte mult la această imagine este cantitatea de Prozac cu care o îndoapă mama ei.

Ea o pregăteşte pe fetiţă nu numai fizic, ci şi moral. Pe lângă un antrenor de frumuseţe, Brandi este şi un izvor de înţelepciune, învăţând-o pe fetiţă să-i placă tocilarii, pentru că mai târziu tocilarii vor avea cei mai mulţi bani, iar ea poate să fie o nevastă-trofeu. Uraa!

Pe lângă pregătirea fetiţelor, Brandi participă ea însăşi la concurs, la categoria "peste 10 ani". Are 31, se încadrează perfect. Trebuie să recunosc că dă tot ce-i mai bun din ea, iar la sfârşit câştigă o coroniţă şi un titlu. Este înduioşător să o vezi, trimfătoare, pe scenă, printre fetiţe de 10 ani care au ochii în lacrimi pentru că sunt pe locul II.

Evident, a făcut treabă bună şi cu ucenica ei, pentru că amândouă iau coroniţe, moment în care mama fetiţei, care a angajat-o pe Brandi, este copleşită de emoţii, lacrimire de fericire izbucnesc pe faţa ei şi, cu mâinile ridicate spre cer, îi mulţumeşte lui Iisus pentru această binecuvântare.

Şi fetiţa lu tătuţu câştigă ceva, iar tatăl este foarte dezamăgit că trebuie să care ditai trofeul până acasă. La final, el îi spune fiicei lui de 3 ani ce părere are despre victorie: "You suck!". Mai rar asemenea dragoste părintească.

Dar ce s-a întâmplat cu dentista? Testele ei pentru a alege rochiţa au făcut-o pe fie-sa să întârzie, pe lângă faptul că oribilitatea roz nu prea a ajutat-o când în sfârşit a urcat pe scenă. Dentista: "Trebuia să ne pregătim mai bine". Vocea îi este sugrumată de un nod în gât şi cameramanul opreşte scena.

Sfârşitul acestui episod este cireaşa de pe tort. Cameramanul, evident, nu a oprit scena cu dentista. Aceasta, printre lacrimi, strâmbată de plâns şi cu vocea piţigăiată, strigă: "Ştii, ne place viaţa asta. Nu vreau o viaţă normală! Asta este viaţa pe care o iubesc!".

Cortina