duminică, 10 mai 2015

Happiness and shit

Îmi zicea un prieten: Sunt prea inteligent să fiu happy. Happy is for dummies. For sissies. 

În toți acești ani am crezut că nu realizează că își sabotează fericirea. Vizavi de asta am trecut de la indignare la neputință, exasperarea de a vedea cum refuză pur și simplu ca lucrurile să fie mai bune. Apoi m-am înfuriat: de ce refuză cu încăpățânare ajutorul meu, când sunt atât de bine intenționată?! M-am simțit mai bună decât el atunci când am renunțat la a încerca să îl învăț cum să fie mai fericit, îmi spuneam bătându-mă pe umăr: nu ai nevoie de așa ceva.

I was a fucking dummy. Cine dracu sunt eu să îi spun altcuiva, cât de prieten îmi e, cum să fie fericit? Cine sunt eu să decid că starea lui existențială trebuie schimbată? Și mai ales, în ipocrizia mea, cum pot să fac asta când urăsc la culme să mi se facă mie?

Când oamenii vin la mine și îmi prezintă păreri despre ce am făcut, cum am gândit-o și ce sunt, trebuie să-mi înec reflexul mocnit de a întoarce spatele și de a pleca. Am devenit expertă în a da pe mute teoriile despre viața mea. Nu întorc spatele, tac și înghit, pentru că înțeleg motivația lor: le pasă. Și îi iubesc pentru că le pasă, doar de atât am nevoie. Dar judecățile cu care vin fără să vrea se duc foarte rapid in the land of I don't give a fuck.

Se tot întâmplă chestii pe parcurs și tendința este să le dai sens, să cauți o cauză și să îți spui neapărat părerea despre efect. Că sunt bune, că sunt rele, ele înseamnă ceva. Dacă mă întrebi pe mine, nimeni nu deține controlul, de fapt, asupra fericirii lui. pur și simplu o simți. Și o poți simți și atunci când oficial e de căcat. Poate căcatul ăla te face fericit, vorba lui Henry Miller: A man can get to love his shit if his livelihood depends on it, if his happiness is involved. 




Dați-mi voie să-mi iubesc căcatul. Mie nu-mi place să lupt în gol, am o colecție de defecte cu care deja m-am obișnuit. Mi-a luat foarte mult timp să fac asta și nu a fost ușor. Nu tânjesc prea curând după un proces de purificare prin suferință. 

Așa că lăsați oamenii în fericirea sau în căcatul lor, vă rog eu.

4 comentarii:

  1. acceptarea cu calitati si defecte e un semn de maturitate. si sa dispara framantarile interioare si intrebarile cel putin infantile 'da' de ce asa?' or fi ele rostite intr-o maniera mai elaborata. esenta este aceeasi. ei cand te 'asezi' si cresti iti dai seama cat de marunte si imbecil era sa consumi atat timp, energie si creier cu asa maruntisuri. adica sa te pierzi in detalii care vor fii complet diferite fata de detaliile de peste 2 ani sa zicem. cat despre purificare prin suferinta chatarsisul vechi. la fel cum oamenii complicati nu sunt f fericiti. adica cu cat esti mai simplu, elementar cu atat nevoiele tale sunt mai simple. cauza-efect daca nevoile sunt simple sunt usor de multumit, deci esti satisfacut. deci per total fericit, nu imi fiecare minut ori zi (ca nu vb despre retardati in iq ori eq), dar asa in linii mari fericit si armonios

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Amin, sister! Se poate și fericit și nearmonios, trebuie să ai un grad de nesimțire, nepăsare și pur hedonism în tine. Poate și niște masochism. Eu una sunt foarte senzorială, am niște stări de bine pe care nu mi le explic rațional, îmi zicea un prieten că eu nu am nevoie de droguri. O fi vreo stare maniacală, nu știu. :))) Bottom line, its our own business ce ne face happy.

      Ștergere
  2. apropo nu stiu sofi daca ai simtit asta vreodata, dar pt oricine am dat cele mai exemplare ori intelepte sfaturi. sfaturi care sunt nobile si bune, dar am avut chiar si eu, desi stiam ca sunt bune dificultati in a le aplica. din seria 'fa ce zice popa nu ce face el......'

    RăspundețiȘtergere
  3. imi amintesc de un eseu al unei colege de facultate, in care il diagnosticase pe Hemingway cu niste depresii foarte.. curabile, si nu stiam daca sa rad sau sa plang la gandul ca cineva ar fi putut sa ii prescrie omului un ceva ca sa il transforme in - ca mi-a placut asta - "un cetățean corespunzător cu cămășuță care-și face vacanțele în Grecia".
    dar eu ma lovesc mereu de aceeasi dilema, oare hemingway (de exemplu) nu ar fi preferat el insusi sa fie un om simplu si linistit, in loc sa fie cine a fost? Ca nu ii aduce nici un beneficiu acolo unde (nu) e faptul ca ne inchinam noi la cartile lui si nici cat era in viata nu i-a furnizat suficienta fericire cat sa-si doreasca sa o pastreze. viata.

    asa ca eu nu DECID ca starile cuiva trebuie schimbate, dar imi permit sa-mi exprim parerea cu privire la ele.
    si pentru ca deseori ghicesc in unii oameni (asta e!) - cum ghicesc si in mine- mai mult potential de a fi un pic fericiti decat de a face din propria nefericire un roman de hemingway sau o pictura de van gogh, prefer sa il incurajez sa urmeze drumul cel mai accesibil.

    RăspundețiȘtergere