Tablou - grasă alergând în parc

Am fost de dimineață să alerg în parc, obicei pe care văd că îl am mai ales duminica, poate pentru că mă căiesc pentru păcatele din timpul săptămânii. Duminica trupul meu e un templu, în timpul săptămânii este un parc de distracții.

Bun, plec de acasă, căștile pe urechi, Santigold - Unstoppable (yeah, simte energia!), sticla de apă în mână, power walk până în parc, depășesc pe toată lumea pe trotuar, vreau să cuceresc universul, bărbia sus, mers hotărât, ajung în parc... Da, asta va fi cea mai reușită tură de până acum.

Am început bine, am început bine, am început bine. Zâmbesc. Din partea opusă vin alți alergători. Vă iubesc pe toți! Vă înțeleg! Ce buni suntem noi că alergăm!  Un-doi-trei-patru... pfu pfu pfu pfu... hello, rățică! Hihi... Pfu pfu pfu pfu...

Alerg de un sfert de oră...

Sentimentul de fraternizare cu ceilalți alergători a dispărut. Sunt unii dintre ei care fac asta cu o aroganță nesimțită, cum poartă ei bandanele lor stupide pe moacele fără strop de transpirație. Arată de parcă ar putea recita Luceafărul pe parcursul unui maraton, nicio urmă de oboseală sau stres.

Văd un tip venind de departe, are o pată de transpirație pe piept în formă de fluture. Asta pentru că are man boobs, săracul. Este roșu ca un rac și gâfâie, îl aud de departe cum gâfâie și șuieră încercând să tragă aer în plămânii ăia fleoșcăiți. Deja târșâie un picior și arată de parcă e pe moarte. Prietene, te înțeleg! Suntem frați de suferință! Numai eu te înțeleg, din tot parcul.

Îmi amintesc, totuși, că nu sunt atât de evident grasă, că încă îmi mențin compoziția și dau muzica mai tare. Hai că pot! Mă uit la cetățenii care fac plajă pe Insula Pensionarilor și mă conving că pot să fac tura.

3.5 km mai târziu...

Ajung la capătul turei, ginesc o bancă la umbră și mă prăbușesc pe ea. Îmi scot căștile din urechi pentru că pot să-mi aud pulsul și zici că ascult dubstep la maxim. Am 100 de grade Celsius, fața îmi arde și beau juma de sticlă de apă dintr-o dată. A, deci așa s-a simțit Moise după 40 de ani în deșert. Moise, te înțeleg! Ești fratele meu, numai eu te înțeleg, din toată omenirea. 

O doamnă se uită ciudat la mine, cred că are mâna pe telefon, gata să sune la 112. După 10 minute, trece alergând un tip d-ăla cu bandană. Se uită cu coada ochiului la mine, mă întreb dacă mă consideră drăguță sau dacă se uită doar din îngrijorare cetățenească. 

Mi-am revenit abia când a mai trecut ăla o dată pe lângă mine, după o tură de parc. Acasă am început să caut tutoriale pe Youtube despre cum să respiri și... m-a lovit. 

Băi, tată! Știam eu că mă prostesc cu vârsta, dar am ajuns să caut tutoriale pe net despre cum să respiri! Și-am mai avut o revelație: eu o să mor într-o duminică, în parcul I.O.R. :))

Ma' bitches be bad

Am trecut și eu prin perioada aia de teribilism în care ziceam că eu mă înțeleg cu băieții mai bine, că fetele sunt rele și parșive și că mă enervează că sunt niște mironosițe. Ajungi să dai într-un misoginism fals pentru mai multă atenție din partea băieților. Asta, bineînțeles, la o vârstă la care nu știi să-i impresionezi altfel și la care îți place de ăla pentru că e capul caterincii proaste la voi în grup și e un nesimțit.

De la vârsta coșurilor pe nas și până acum lucrurile s-au mai schimbat. Dar nu total. În continuare susțin că mă înțeleg mai bine cu băieții, dar măcar acum înțeleg de ce. Pentru că, așa cum spunea o cunoștință acum câțiva ani, niciodată prietenia dintre un băiat și o fată nu va fi echivalentă cu prietenia dintre două fete din cauza micului amănunt: vrem să ne-o băgăm unii-n ceilalți sau nu. E o chestie primordială care face rotițele să se învârtă de la sine sau nu.

Eu am două prietene foarte bune. Femeile - oamenii! - cărora le pot împărtăși negura gândurilor mele fără să se sperie și să sune la poliție. Dar nu e totul roz și fluffy, prietenia dintre fete este o provocare emoțională și socială și te întărește mai bine decât un meci de box. De-asta prefer compania bărbaților - este mult mai ușor, sunteți atât de simpli și neatenți la chestiile astea, încât e suficient să fii estetic plăcută și un pic glumeață ca să fii prietenă cu un bărbat.

O, dar într-un grup de fete pici testul. Pici interviul. Ești dată afară dacă nu ai minim de social skills cât să prinzi subtilitățile, să joci teatrul protocolului feminin și să obții echilibrul ăla între prea-mică-competiție și prea-mare-competiția. Da, este competiție chiar și cu my fuckin BFF, chiar dacă ne întreba lumea pe stradă dacă suntem surori. E ceva tacit, ca multe alte aspecte ale prieteniei între fete: noi nu avem nevoie de o discuție heart-to-heart ca să știm că s-a schimbat dinamica prieteniei. Noi comunicăm prin fapte, prin gesturi, prin priviri. Ceea ce unui bărbat i-ar scăpa la modul ăsta. Asta pentru că avem o legătură atât de bine conectată la toate detaliile, încât discuțiile propriu-zise sunt doar un postludiu la ce transmitem natural una alteia.

Și sunt recunoscătoare pentru prieteniile mele cu fetele, pentru că mă motivează și îmi oferă concurență reală. Nu la modul "Vreau să câștig", ci la modul "Vreau să fiu destul de bună". Chiar și când cunosc o tipă nouă interesantă, vreau să fiu destul de bună și știu că am câștigat-o nu pentru perechea de țâțe din tricou, ci pentru că mă consideră worth it. Nu merge cu fluturări din gene, față de alte femei trebuie să inspiri, să ai ceva interesant de spus, să le faci să se simtă confortabil.

Da, ai de-a face cu drame și bășini. Ți-o iei la muie la modul cel mai subtil cu femeile, cel mai nasol e când nu-ți dai seama. Femeile nu iartă nici un pas strâmb, nici o prostie din partea ta. Și nici nu se rezolvă printr-un schimb de pumni și o bere după, trebuie să te redresezi, în puii mei. E dificil și de-asta e prețios să fii prietenă cu o femeie.

Să fii prietenă cu femeile e ca și cum ai încerca să te integrezi într-o gașcă de hiene. E dur, nedrept și suferi, dar ce realizare să reușești! Plus că râdem foarte mult de penisurile voastre mici între timp.

Vagabond

Cică am gusturi eclectice în ceea ce privește oamenii.

Azi îmi place de un prăjit new-age conectat cu universul, mâine de un cetățean corespunzător cu cămășuță care-și face vacanțele în Grecia, mai apare și un derbedeu tatuat pe acolo, o tipă care m-a sărutat într-o seară și nu i-am dat prietenia pe Facebook, un brancardier cu ochi negri care nu știe să lege două cuvinte, un taximetrist cu care am râs cu lacrimi într-o dimineață când m-a dus la muncă și amândoi ne-am mulțumit reciproc pentru o cursă genială, vânzătoarea de la colț din Piața Sudului care mi-a zis cu cea mai ingenuă bucurie pe față că se bucură să mai vadă oameni frumoși, băiatul cu o gropiță cu care am ascultat muzică o zi întreagă și mulți, mulți alții.

Nu am gusturi eclectice. De fapt, nu am gusturi la oameni, pur și simplu. Funcționez senzorial, dacă am un feeling bun, dau la o parte toate convențiile și mă bucur de beția de simțuri. La un moment-dat m-am scârbit atât de tare de mecanismul de alocare a unei persoane într-o categorie, încât am anulat sistemul ăsta. Îmi displace profund vorbăria, nu mă pricep la ea, prefer să relaționez val-vârtej și să iau scurtături sociale, de-asta am zero experiență în dating. Lets just skip this all together.

Uneori nu merge, dar când merge e fix cum trebuie, secretul este să treci mai departe când nu mai e combustibil. Se creează prea multe pesudo-relații doar de dragul de a relaționa, când nu mai e substanță în ele. Și rămâi cu o colecție de oameni cu care nu-ți mai dorești la un nivel profund să relaționezi, dar o faci pentru că așa e civilizat. Când nu ceri să ai pe cineva, nu pierzi pe nimeni,

Nu trebuie să ne mai întristăm așa rău când simțim lipsa cuiva. Relațiile bune funcționează prin ele însele. Am o mână de prieteni pe care nu i-am văzut de un car de ani, dar dacă mâine mă întâlnesc cu vreunul, e ca și cum ne-am fi văzut ieri. Confortul de a ști că bâzâi pe aceeași frecvență cu cineva anulează lipsa temporală.

Ce-i drept, asta presupune să fii un fel de vagabond, să nu te lipești de nimic. ...Whatever works.

Happiness and shit

Îmi zicea un prieten: Sunt prea inteligent să fiu happy. Happy is for dummies. For sissies. 

În toți acești ani am crezut că nu realizează că își sabotează fericirea. Vizavi de asta am trecut de la indignare la neputință, exasperarea de a vedea cum refuză pur și simplu ca lucrurile să fie mai bune. Apoi m-am înfuriat: de ce refuză cu încăpățânare ajutorul meu, când sunt atât de bine intenționată?! M-am simțit mai bună decât el atunci când am renunțat la a încerca să îl învăț cum să fie mai fericit, îmi spuneam bătându-mă pe umăr: nu ai nevoie de așa ceva.

I was a fucking dummy. Cine dracu sunt eu să îi spun altcuiva, cât de prieten îmi e, cum să fie fericit? Cine sunt eu să decid că starea lui existențială trebuie schimbată? Și mai ales, în ipocrizia mea, cum pot să fac asta când urăsc la culme să mi se facă mie?

Când oamenii vin la mine și îmi prezintă păreri despre ce am făcut, cum am gândit-o și ce sunt, trebuie să-mi înec reflexul mocnit de a întoarce spatele și de a pleca. Am devenit expertă în a da pe mute teoriile despre viața mea. Nu întorc spatele, tac și înghit, pentru că înțeleg motivația lor: le pasă. Și îi iubesc pentru că le pasă, doar de atât am nevoie. Dar judecățile cu care vin fără să vrea se duc foarte rapid in the land of I don't give a fuck.

Se tot întâmplă chestii pe parcurs și tendința este să le dai sens, să cauți o cauză și să îți spui neapărat părerea despre efect. Că sunt bune, că sunt rele, ele înseamnă ceva. Dacă mă întrebi pe mine, nimeni nu deține controlul, de fapt, asupra fericirii lui. pur și simplu o simți. Și o poți simți și atunci când oficial e de căcat. Poate căcatul ăla te face fericit, vorba lui Henry Miller: A man can get to love his shit if his livelihood depends on it, if his happiness is involved. 

Dați-mi voie să-mi iubesc căcatul. Mie nu-mi place să lupt în gol, am o colecție de defecte cu care deja m-am obișnuit. Mi-a luat foarte mult timp să fac asta și nu a fost ușor. Nu tânjesc prea curând după un proces de purificare prin suferință. 

Așa că lăsați oamenii în fericirea sau în căcatul lor, vă rog eu.

De ce sunt o pisică?

Îmi place să mă întind.

Îmi place să bântui noaptea şi să dorm ziua.

Îmi place să mă joc cu prada.

Vin la smotoceală când nu mă bagi în seamă.

Când sunt supărată mă retrag în colţişorul meu să-mi ling rănile.

O jucărie care stă nu-mi place, dar dacă fuge devine cea mai interesantă.

Îmi place să fiu silly câteodată.

Sunt foarte curioasă.

Reuşesc să ies din orice situaţie.

Uneori nu-mi pasă.

Nu sunt zgomotoasă.

Sunt loială locurilor, nu oamenilor.

...Pentru că nu-mi prea plac oamenii.

Nimic special

Sunt dezamagită și uimită să văd că am hibernat timp de 2 ani în ale scrisului, după ce mi-am demonstrat în nenumărate cazuri că asta e singura chestie care îmi iese cât de cât bine și care mi-a adus motive de mândrie, prieteni, aventuri, vindecare și câțiva stalkeri. A trecut atât de mult timp de când n-am mai scris, încât a devenit retro să bloguiești :D

Eh, uite-mă! Mereu este ciudată și un pic penibilă reîntâlnirea după foarte mult timp cu cineva, de-asta ocolesc întotdeauna foștii colegi de liceu pe stradă. De ce? Pentru că: "Și... Ce-ai mai făcut?" "Ce să fac? Muncă, vacanțe, mai ies din când în când... Nimic special". 

Am observat că se repetă tema cu "nimic special" și realizez cât de triști suntem dacă despre viața noastră tot ce putem spune este nimic special. Ok, cinismul meu nu s-a dus într-atât încât să nu-mi vină să-i bat cu scara metalică pe ăia care încep să se laude cu excursiile lor în Thailanda, kayaking, backpacking, couch surfing, soul searching, slow cooking, brainstorming, cock sucking motherfuckers! Nu, ăia sunt în continuare niște puțoi enervanți...

Dar să vă povestesc ce am visat aseară, până nu uit. Se făcea că mă întâlnesc cu... cineva (nu știu, genul persoanei anonime din vise căreia nici nu-i visezi fața, dar visezi că o cunoști - you know what I'm talking about...). Așa, și cineva-ul ăsta mi-era ceva rudă, coleg sau pe-acolo și nu îl mai vazusem de mult. Din motive necunoscute, trebuia să petrec o oră cu el. Tot visul a fost despre cât de pe lângă, stângace și dezacordată a fost interacțiunea noastră. Faze de genul: tu intri pentru o strângere de mână, celălalt bagă un fist bump și iese un căcat cu ochi interacțional. Numai faze de-astea, tot visul! Am vrut să ne pupăm pe obraz și ne-am aplecat amândoi spre dreapta, apoi a fost faza cu strângerea de mână, apoi am vorbit unul peste altul, apoi el m-a întrerupt, eu am dat din cap și am zis "Da" la o întrebare pe care nici nu am auzit-o, zâmbete scremute, priviri goale, tot tacâmul. Tot visul mi-a dat o stare de neconcordanță cu universul atât de gravă, încât m-am trezit.

Din fericire, ziua e superbă, mahmureala e blândă și zic eu că o să urmeze o ploaie cu trasnete și ne purificăm puțin, și tare vreau să-i simt mirosul pe frunzele astea fragede. Așa... După ce mi-am amintit visul ăsta căcăcios și nereușit, am stat și m-am gândit: băi nene, am ajuns la o vârstă (înaintată), trec anii ca aburul și am renunțat la multă înverșunare între timp. Nu mă mai obosesc să am convingeri despre tot sau păreri despre tot. Nici măcar nu-mi mai pasă atât de mult dacă mă plac cei din jur sau nu. La dracu', am adunat și câteva tabieturi între timp... E semn că am ajuns la momentul ăla din viață când decizi să nu mai faci negocieri cu timpul tău prețios și să nu investești efort în lucruri pe care de fapt nu ți le dorești cu adevărat.

Și să nu se întâmple niciodată chestii ca în visul de aseară, când cică trebuie să fii drăguț cu cineva pe care nu-l placi, să te înțelegi cu o persoană pe care nu ai ales-o, să mimezi o relație care nu există ș.a.m.d. Și ce bine e așa!

Vă doresc și vouă același lucru! 

A 11-a poruncă: Să nu stalk-uieşti pe Facebook!

Am fost azi cu colegii la o conferinţă academică ce a reunit oameni de vază şi intelectuali rasaţi, adunaţi să discute probleme spinoase, atât de spinoase încât mi-au dat o criză de căscat aşa gravă încât mai-mai că mi-am dizlocat maxilarul de câteva ori când lăcrimam în palme pe furiş de somn. După deosebitul eveniment am ieşit la cafea şi m-am întâlnit cu o colegă. După ce am schimbat câteva impresii, am realizat că ne-am uitat toată conferinţa la acelaşi tip, un blonduţ sexos cu nas drept, bărbuţă şi cămaşă în carouri. Tipa ştia tot despre el, cum îl cheamă, cine-i gagică-sa, unde şi-a făcut studiile şi ce a mâncat la bufet, plus că altă colegă a şterpelit creionul lui şi capacul de la pix, într-o pornire fetişist-dubioasă.

Vreau să realizaţi că oamenii motivaţi sunt de neoprit, iar când interesul capătă valenţe romantico-erotice, nu există colţişor neexplorat şi piatra neîntoarsă în căutarea celui mai mic detaliu despre o persoană X. Şi să nu credeţi că oamenii care fac asta sunt neapărat loviţi de soartă cu vreun dezechilibru psihic şi că au uitat să-şi ia pastilele... De când cu Facebook-ul, cred că v-aţi suprins şi pe voi înşivă scormonind tapetul de pe peretele cuiva cu lupa, căutând diverse indicii.

Vorbind cu colega despre chestiile astea şi schimbând diverse tactici şi metode de stalk-uit, am realizat brusc că înţelegerea naturală a acestui subiect şi faptul că nu sunt singura nebună care se uită prin arhivele cuiva înseamnă un singur lucru: există cineva acolo care face chestia asta cu arhivele mele. Până acum credeam doar că există cineva acolo care se masturbează seara cu gândul la mine îmbrăcată în şcolăriţă, însă noua perspectivă m-a fascinat de-a dreptul.

Şi mi-am pus problema: îmi fac o prezentare onestă şi conformă cu sinele meu „real”? Răspunsul este „bineînţeles că nu”. Oricâtă sinceritate aş investi în blogul ăsta şi oricât de selectivă aş fi cu ce pun pe Facebook, de exemplu, rămâne doar o faţetă supusă interpretării şi transformării când este filtrată prin mintea altcuiva. Gândiţi-vă cât de greu este să povesteşti un vis cuiva: niciodată nu-l vom putea descrie atât de bine încât celălalt să-l „vadă” cu ochii minţii, pentru că pur şi simplu nu avem cuvinte atât de cuprinzătoare.

Toată situaţia îmi confirmă încă o dată că modul de a cunoaşte oamenii este de a fi lângă ei, de a trăi cu ei cot la cot nişte experienţe. Şi că timpul nostru preţios ar fi mult mai bine investit în asta decât să-l pierdem construind nişte „cvasi-noi” pe care mai târziu nu-i va recunoaşte nimeni, nici măcar noi, sau să-l pierdem căutând pe Google adresa de e-mail a lui X-ulescu, analizând anunţurile pe care le face pe forumuri când îşi vinde placa de bază sau profilul de LinkdIn, Facebook şi Twitter.

Mergând mai departe, munca asta de detectiv nu te aduce mai aproape de nimeni, ci îţi hrăneşte doar curiozitatea şi înfloreşte o iluzie pe care o suprapui imaginii acelei persoane. Din cauza discrepanţei dintre „persoană” şi „personaj”, ori ajungi să crezi în Feţi-Frumoşi care nu există, ori să scormoneşti în căcat şi să pută. Ăsta-i motivul pentru care îl apreciez pe singurul tip căruia i-am arătat blogul meu şi care a zis „Nu mă interesează şi nu-l voi citi. Vreau să te cunosc pe tine”.