Imaculaţii

Există o specie de oameni care mă sperie mai tare decât clovnii, mi se par foarte dubioşi şi stranii: oamenii aceia imaculaţi, care zâmbesc tot timpul şi au numai lucruri pozitive de spus.

Pentru mine, singura explicaţie rezonabilă pentru o asemenea atitudine este Xanaxul în cantităţi mari. Altfel nu-mi explic această seninătate afişată şi propovăduită peste tot.

Sunt o fiinţă destul de senină, mi s-a spus de multe ori că sunt prea amabilă, zâmbesc des etc. Dar sunt unii oameni care duc asemenea drăgălăşenie la extrem. Ei sunt politically corect, se îmbăiază în toleranţă şi urările de bine curg din ei în cascade. De ce??? Pentru ce?!

M-am gândit eu aşa... Pentru EI fac toate astea. (Conform teoriei că altruismul nu există). Au nevoie să se simtă persoane bune, le este teamă că nu sunt suficient de virtuoşi. Pot fi sau nu pot fi religioşi, dar eu îi consider superstiţioşi. Numeşte-o karma, roata care se învârteşte, destin, cum vrei... Aceşti oameni s-au subjugat unei astfel de credinţe. Cred că atitudinea asta iisusciană este pentru ei o investiţie în viitor. Pentru că mai târziu vor fi răplătiţi.

Dar nu este cumva ceva care merge doar într-un univers paralel? Unde mai este frumuseţea acestei lumi dacă suntem numai zâmbet şi totul e format din curcubee? Cum mai iese albul în evidenţă dacă nu există negrul? De ce să acceptăm senini tot ce ni se întâmplă şi să îmbrăţişăm cu seninătate acolo unde trebuie să ne opunem? (sau să ne-o punem? :D ).

Oameni buni, lăsaţi-o mai uşor cu "pastilele de linişte".

To bitch or not to bitch?

Exemplu clar de ipocrizie...

Se ia una bucată (şi la propriu, şi la figurat) de femeie tânără, în putere, cu sânge fierbinte. O îmbrăcăm într-o fustă scurtă, abia-abia să se ghicească rotunjimile obrajilor de jos, tragem încet peste piciorul lung nişte ciorapi plasă găuriţi, parcă abia scăpaţi din dinţii unei bestii pasionale. Îmbăţisăm sânii cu un maieuţ, care-i ridică în două semilune bronzate, până-n gât. Adăugăm 10 cm de tocuri cui, gamba se alungeşte şi mersul se modelează într-o unduire uşor zbătută, pe fondul unui tac-tac pe pavaj. Cosiţele blonde mângâie umărul tatuat, iar buzele capătă luciul unei umezeli excitate.



O Ea: "Ce panaramă penală, nu se mai suferă. Nu înţeleg cum de unele femei se degradează într-atât încât îşi doresc să fie tratate ca o bucată de carne. Ce educaţie au primit de la părinţii lor? Cum poate să se îmbrace aşa? Ar fi fost mai simplu să-şi scrie pe frunte 'Violează-mă'. Mi se face scârbă când mă uit la ea".

Un El, de faţă cu Ea: "Aşa este, nici nu merită să fie numită femeie. Este doar un obiect sexual pe care nu aş da o ceapă degerată. Mi se pare degradant pentru specia feminină să vezi asemenea etalare de nuri".

El, în sinea lui: "Mi-ar plăcea să o văd şi pe prietena mea îmbrăcată la fel. Păcat că nu-i pot spune fantezia asta niciodată, mi-ar da cu făcăleţul peste mufarină şi n-aş mai pupa sex o lună. Palmela, bine că tu nu te superi pe mine!"

Șlapi

Urăsc sunetul șlapilor târșâiți pe asfalt. Mi se pare soundtrack-ul mediocrității.

Când mă gândesc la șlapi târșâiți îmi apare în mintea femeia de palier, cu bigudiurile în păr, viitoare sărmăluţe, cu capotul înflorat pătat de ulei, cum îşi suge măselele şi nu mai poate de grija vecinilor. Dacă ar fi să ilustrez meschinăria, aş încălţa-o în şlapi şi sigur i-ar târşâi. Mi se pare simbolul neglijenţei şi al delăsării. Mi se pare îndobitocirea mai multor generaţii şi purtarea cu mândrie a măturii ca pe un drapel.

Parcă le şi văd, cu o mână în şold, guşa înălţată şi privirile de cercopiteci răutăcioşi. Adevărate ilustraţii pentru lista celor şapte păcate de moarte. Pe toate le cheamă "fă" sau "fată". Carnea le este fertilă şi mintea stearpă. Îşi hrănesc copiii cu venin şi îi educă să fie egoiști.

Astea sunt măritate de obicei cu câte un meltean. Și melteanul poartă șlapi, fie că este în fața blocului, fie că este la munte, la mare, în centrul orașului, oriunde. Pe meltean îl observi pe stradă fără să vrei, pentru că-și suflă mucii pe asfalt și își șterge mâna pe pantaloni. Gâfâie când se urcă în mașina murdară de secole și tetiera îi scârțaie, suferindă, sub greutatea dovleacului de pe umeri. Melteanul se bagă în față la coadă la magazin să-și ia un citropișu de cafea din care varsă pe tejghea pentru că-și frige degetele butucănoase, înainte să plece lăsând o duhoare de nespălat în urmă.

Cea mai horror este adunarea de melteni care vorbesc tare și râd grobian la glume de macaz. Când treci pe lângă ei, fată normală fiind, în drum spre treburile tale, se lasă o tăcere sugestivă și la sfârșit un plescăit libidinos din buze.

Șlapizdele și meltenii se înmulțesc. Să le vedeți copiii!

Ştrumful

Mult timp am întâlnit o categorie anume de băieți pe care îi băgam într-o oală greu de definit, dar de curând am găsit formula perfectă pentru categoria lor: ștrumfii.

Ștrumfii sunt acei băieți goofy, fără nici un fel de sex appeal. Mulți dintre ei au personalități fantastice, un simț al umorului dezvoltat și virtuți care-ți dau sentimente căldicele. Dar doar căldicele. Pentru că ștrumfii nu aprind pasiuni. Pe ștrumfi îți vine să-i mângâi mămos pe cap și să-i pupi pe frunte. Sunt băieții a căror dramă este să fie mereu doar prietenii fetelor. Ștrumfii sunt suavi, au viziuni cuminți despre lume și zâmbesc des. Nu poți să te cerți cu un ștrumf pentru că este supărăcios, își strânge jucăriile și pleacă. Acolo unde manly man-ul te ia de o aripă și te trântește pe un scaun, ștrumful se roagă de tine cu o lacrimă în colțul ochiului să nu fii rea.

Ștrumfii oftează în loc să se răstească. Ridică mâna timid în loc să te strige. Te urmăresc cu privirea prin cameră în loc să vină după tine. Te conduc acasă la tine în loc să te conducă acasă la ei.

Ștrumfii se mai numesc și panseluțe.

Despre bărbaţii obsedaţi de penis

Adică toţi, toţi bărbaţii! Sunt obsedaţi de penis, ăsta-i adevărul.
Pe ei îi interesează cel mai mult mărimea, nu pe noi. Ei stau cu ea în gură toată ziua... Plm, plm, plm. Mi-e groază de gândul că aş fi băiat şi aş avea-o mică, m-aş simţi de-a dreptul handicapat. Aş fi şi în ochii celorlalţi băieţi. Mi-ar fi ruşine să fac pipi într-un bar la pisoar şi toată viaţa mea voi fi îngenunchiat şi cocoşat de povara de a avea un penis mic. Mă şi văd navigând pe Internet, uitându-mă pierdut la acele "prelungitoare de penis", creme care ţi-l inflamează, aparate care ţi-l lungesc, dorindu-mi cu ardoare să găsesc pe cineva care să nu râdă de asta... Dar toată lumea râde!
Cineva care nu râde de un penis mic are penisul mic.
Când avem o dispută de genul "care dintre lucrurile A şi B este mai bun", argumentul cel mai bun este "lucrul A are pula mai mare decât lucrul B".
Vedeţi cum am fost educaţi să dăm importanţă unui falus? Mare scofală... M-am săturat de bărbaţii obsedaţi de instrumentul lor şi de performanţele lor sexuale.



Primul meu prieten, în loc de postludiu, se juca cu ea. O făcea elicopter, o întindea, o ascundea etc. Îmi venea să-i las singuri şi nederanjaţi, să plec acasă. Alţii îi pun nume. Obiceiul ăsta îl mai au şi fetele şi mie mi se pare oribil. Mai ales că numele alese sunt foarte groteşti - Şarpele, Anaconda, Pepenaş, Piersicuţă, Marele Roz, ţâţa Pic şi ţâţa Poc. Mi se face greaţă. Mi se pare total unsexy şi... vulgar. Şi deloc haios.
Dar revin la subiectul principal: bărbaţii obsedaţi de penis. Sunt unii atât de aroganţi când vine vorba despre sex încât zici că ei l-au descoperit. Mereu se compară cu ceilalţi, mereu se cronometrează, se admiră în oglindă, se filmează. Singurul lucru care îi opreşte să nu facă sex într-una este faptul că nu au priapism. Dacă ar putea să şi-o îndese aşa, flască, în ceva, ar face-o. Pentru ei, cu cât mai repede, cu cât mai mult şi cu cât mai des este cu atât mai bine. Ore şi ore în şir, până îţi dă sângele pe nas! Doar ca să îşi noteze în jurnal că sunt cei mai buni bărbaţi la pat.
Aţi văzut laguna Albastră? În afară de faptul că Brooke Sheilds era o bunăciune (şi încă este, de fapt)... mi-a plăcut la filmul ăla partea în care ei s-au prins care-i treaba cu sexul. Probabil împreună şi-au văzut pentru prima oară puţulicile când erau copii. Tipa nu avea termen de comparaţie. Sexul a venit din instinct, şi-au tras-o pentru că suntem nişte animale, şi-au tras-o neîntinaţi de filme porno, paginile din revista Bravo sau orele de educaţie sexuală. Cât îi invidiez!

Get it off, get it off!

Azi sunt de-a dreptul acră, m-am trezit destul de morocănoasă pentru că am avut somnul prost, din cauza unui tâmpit.
M-a sunat azi-noapte de vreo trei ori. Până să mă prind eu că trebuie să-l pun pe silent, l-am înjurat de tot neamul şi i-am urat toate bolile din dicţionarul medical. Nu mă deranjează să mă sune cineva noaptea - răspund sau nu, mă culc la loc într-o secundă, oricum. Dar ăsta e spaima mea când e vorba de telefoane.

Mă sună întruna, deşi când i-am dat numărul meu l-am avertizat că uneori nu am chef să vorbesc şi nu voi răspunde. Dar el tot sună, şi sună... Azi-noapte, după cele trei telefoane, îmi dă mesaj: "Poate răspunzi şi tu la telefon". Îmi venea să-i răspund şi să-i spun că poate îşi bagă şi el telefonul în uretră.

De ce sunt unii oameni atât de insistenţi? Oare nu au simţul ridicolului? Nu îşi dau seama când este cazul să păstreze distanţa? Îşi imaginează că poate trebuie să fiu convinsă să vorbesc la telefon, că sunt vreun concurs cu premii şi trebuie să sune de cât mai multe ori ca să câştige??

Nu suport oamenii insistenţi. Nu am fost niciodată insistentă pentru că urăsc penibilul situaţiei când stai şi te rogi de cineva care chiar nu vrea să facă, să vină, să vorbească, să fie etc. Cu cât mi se spune mai des să fac ceva ce am refuzat din prima, cu atât NU-ul meu este mai mare.

În acelaşi timp, mi-e ruşine mie de ruşinea omului când este cazul să înceteze. Mi-e greu să spun cuiva să nu mai fie prost sau mai ales penibil. Parcă mi se înroşesc mie urechile, pe cuvânt. Dar aş vrea să nu mai fie atât de mulţi tâmpiţi pe care trebuie să-i dezlipeşti cu o rangă de pe tine de cât de insistenţi sunt.

Bleah!

Sindromul Făt-Frumos

Mă frapează fetele alea care încă nu au ieşit complet din copilărie şi sunt parcă spălate pe creier de basmele cu prinţesa şi Făt-Frumos (care, apropo, mereu se termină cu nunta - ce e mai departe dracu' ştie, că de când e lumea şi pământul căsătoria e o loterie).
Nu înţeleg de ce se consideră normal un comportament atât de iluzoriu: fetele care se cred prinţese şi visează la Făt-Frumos. Fetele astea stau pe o bombă cu ceas a suferinţei în dragoste. Pentru că se cred prinţese şi ele ştiu că fiecare prinţesă va avea Făt-Frumosul ei.

Şi uite cum sărută ele zeci de broscoi şi nu găsesc nici un prinţ. Au un romantism naiv, visează cu ochii deschişi la o dragoste venită din senin, desprinsă din comediile romantice cu Jennifer Aniston, presărată cu petale de trandafiri şi toate cele. De aceea, sunt foarte uşor de prostit.
Eu, ca băiat, dacă aş vrea să cuceresc o astfel de fată, aş face câteva investiţii: flori, restaurant, credit pe telefon pentru sutele de sms-uri zilnice şi partea gratuită, complimentele. "Eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o". "Eşti viaţa mea". "Eşti prinţesa mea". Bingo! Asta vroia să audă. Acum misiunea "dragoste la prima vedere" este îndeplinită. Mai trebuie doar pusă ştampila: "Te iubesc!".

Te iubesc, te iubesc, te iubesc... Te iubesc după a treia întâlnire, te iubesc până la cer, te iubesc când îmi faci sex oral, te iubesc mult, prinţesa mea.
Iar fetele cred că este suficient. Că dragostea este totul în viaţă. Că relaţiile nu au nevoie decât de acele reacţii chimice din creierul nostru. Iubirea devine atât de simplă, atracţia sexuală devine iubire, obişnuinţa devine iubire, confortul, chimia...devin "iubire". Doar pentru că este nevoie să spui "te iubesc".

Numai că totul se strică la un moment-dat şi broscoiul pleacă. Şi se va întâmpla asta ani la rând, pentru că prinţesele încă mai cred în iubire şi ... atât. Şi uneori chiar nu primim suficiente palme ca să ne trezim la timp. Orice relaţie eşuată este o lecţie pentru următoarea. Dar am auzit de cazuri în care nevoia de iubire funcţionează ca un arc stricat, cu o perseverenţă de muscă ce se loveşte de bec.

De aceea multe suferă, chiar şi după ce se căsătoresc cu Vasile, electricianul. Care nu are cal alb, nici măcar paloş. Care este vulgar şi habar n-are ce gândeşte nevasta lui. Care-i pune mâncare pe masă, îi cară cumpărăturile şi o roagă seara să îl scarpine pe spate. Vasile este un om simplu, care nu se gândeşte la iubire. Şi Vasile devine unul din mulţii bărbaţi părăsiţi de nevastă (cum spunea cineva odată, întotdeauna femeile pleacă din căsnicie, bărbaţii foarte rar).

Cum o fi mai bine? La pupat de broscoi sau la Făt-Frumosul cu burtă de bere de acasă? Depinde cum priveşti romantismul...