Prima impresie contează.
Tocmai de-aia nu fac eforturi să par mai profesionistă pentru angajator, mai elegantă şi sexy la prima întâlnire, mai cuminte în faţa mamei lui, mai deşteaptă la facultate. Vreau ca reflexia mea în ochii celorlalţi să fie cât mai aproape de adevăr. Asta pentru că, deşi îl pierd şi îl omor constant, timpul meu este preţios când vine vorba de oameni. Nu vreau să pierd timpul cuiva prin artificii care îi distrag atenţia de la persoana mea reală.
Ce contează pentru mine cel mai mult? Să am lângă mine oameni curajoşi, care îşi asumă antipatia, defectele, părerile şi care pot să discute cu mine, nu numai în acelaşi limbaj verbal, dar şi pe aceeaşi limbă a lungimilor de undă.
Din cauza asta urăsc, dar URĂSC complezenţa, zâmbetele false şi întâlnirile întâmplătoare cu foşti colegi care îmi spun "Mă bucur că eşti ok" sau "Poate mai vorbim", deşi ştim cu toţii că ambele sunt minciuni. Evit să am contact cu persoane de genul ăsta.
Şi tocmai din toate motivele de mai sus, pe care le-am ţesut şi înşirat aici, urăsc categoriile în care mă bagă oamenii.
Mi s-au spus multe lucruri de către cei care nu mă cunoşteau: că sunt tocilară pentru că am fost într-un liceu bun, că ascult Britney Spears pentru că par girly, că sunt de bani gata pentru că stau într-o zonă bună, că vreau să mi-o trag pentru că sunt prietenoasă, că sunt proastă pentru că sunt blondă, că am fiţe pentru că sunt din Bucureşti sau că sunt mahalagioaică pentru că fumez.
Chiar spuneam cuiva astăzi... Mai mult decât să primesc atenţie îmi place să îi surprind pe oamenii care mă subestimează. Cine poate să vadă mai departe de stereotipuri va fi surprins, cine nu poate, urmează un drum paralel cu drumul meu.
Nu vreau simpatie, sau invidie, oameni care să fie de acord cu mine sau cărora să le stric ziua. Vreau să fiu luată aşa cum sunt, fără supoziţii, fără grabă şi fără etichete.
Nu sunt o bucureşteancă blondă şi rockeriţă, ci sunt o persoană care nu poate fi rezumată în trei cuvinte.
Pentru că nu încap în cutiuţele mici.
