Chimia

Faza cu chimia este binecunoscută între prietenii mei buni, după ce un scorpion egotist a considerat că secunda cu care mi-am prelungit uitatul la el (din greşeală, probabil) înseamnă că vreau să mi-o tragă. Şi mi-a trimis omul mesajul cu chimia: „Ştiu că şi tu simţi chimia dintre noi, nu o poţi nega. Dar dacă vrei să te prefaci că nu-i aşa, prefer să ne salutăm şi atât”, apoi i-am trimis un mesaj: „Salut!”. ...Şi a rămas faza cu chimia, de care râdem câteodată răutăcios când ne mai amintim.

Totuşi, să ştiţi că există chimie. Nu între mine şi scorpionul egotist, ci în general. Chimia care decide dacă futaiul va fi bun sau nu. Dacă va fi o labă cu partener sau dacă simpla amintire a lui îţi răscoleşte gonadele. Chimia este răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă să fii bun la pat?”.

Să fii bun la pat, pe vremea când nu trecusem de pragul de 2 centimetri ai virginităţii, mi se părea rocket science. Bine, atunci nici nu ştiam să merg pe bicicletă. Ce legătură are? Păi: „(smiorcăit) Nu pot să merg pe porcăria asta! Tre’ să dau şi din pedale, să mă uit şi-n faţă, să-mi ţin şi echilibrul, să am grijă şi pe unde merg! Cum puii mei le fac pe toate de-odată?!”. La fel şi cu sexul: tre’ să ţii ritmul, să mai şi respiri, să te şi concentrezi, să şi gemi duios, să-ţi şi pipăi partenerul pe unde-l gâdilă în mod plăcut. Cum puii mei le facem pe toate de-odată?!

Pe mine, la mersul cu bicicleta m-au ajutat două beri. Aşa am învăţat eu să merg: am băut două beri, m-am suit pe bicicletă şi am mers. Comparaţia cu sexul rămâne şi aici valabilă. Nu este rocket science, ci este chimie organică.

După câţiva ani de antrenamente, după ce te prinzi care-i faza cu împerecherea la oameni şi mai prinzi nişte mişcări de la unul, de la altul (de la una, de la alta), stai şi te întrebi: „Ce înseamnă să fii bun la pat?”. Ce l-a făcut să-ţi spună că te iubeşte în cele mai pasionale momente, ce l-a făcut să zacă cu o expresie pe faţă de parcă se uită la Calea Lactee pe tavan? Şi după ce te întrebi toate astea, ţi se umflă guşa-n tine şi-ţi zici „Mamă, da’ bună la pat mai sunt!” şi îţi doreşti să te cloneze cineva ca să poţi face dragoste cu tine însăţi.

Numai că îţi aminteşti apoi de eşecurile pe care le-ai îngropat într-un sertăraş al cadourilor urâte din minte. Îţi aminteşti de tipul care nu scotea nici pâs, de ăla care a plecat la baie ca să se rezolve singur, de altul care aproape a căscat de plictiseală şi ăla care a zis că îi e lene să o facă cu tine. (Inventez, of course. Hîhî). Parcă erai bună la pat mai devreme, a?

Deh, cu toţii avem zile mai bune şi zile mai proaste, chiar şi cei mai buni dau chix. Plus că unii nu înţeleg. N-ai cum să-i explici prostului că ce faci tu acolo e artă şi că Charles Bukowski a scris o carte despre tine numită „Odă”. Nu, glumesc. Ideea este că dacă nu-i chimia, rămânem cu salutul, şi nici măcar.

Nu există o reţetă pentru a fi bun la pat. Da, sunt câteva detalii tehnice pe care le prindem cu timpul, iar o documentare pe net şi una-n propria baie nu strică. Însă totul depinde în definitiv de potrivirea cu celălalt. Nu ştiu dacă aţi simţit vreodată că mirosul natural unei persoane vă înnebuneşte şi vă ridică sângele-n cap. Feromonii veseli. Chimie. Iubirea e chimie. Sexul e chimie în mare parte. Dacă ne dorim cam aceleaşi lucruri, iese cu scântei şi focuri de tabără... pardon, artificii. Dacă nu este, mai bine ne numărăm banii, că tot plouă afară.

Şi acum nu-i aşa că au sens drăcoveniile gen parfum de vagin sau spray cu feromoni?  Parcă-parcă începe să aibă sens şi faza aia cu „Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. De-asta iubesc ştiinţa, că se preocupă de toate aspectele vieţii noastre. Că lucrează pentru noi şi explică cine suntem. Şi de ce suntem buni la pat.

Moment Kodak - despre familie

Pentru că astăzi familia mea sărbătoreşte un eveniment important (nuntă de perlă cică-i zice), vreau să vă povestesc câte ceva.

Un prieten vechi de-al meu îmi zicea, când ne-am cunoscut: „Eu am două principii în viaţă: primul este că n-am principii”. La care eu întreb „şi al doilea care e?”. S-a râs de mine cât a fost nevoie şi încă se mai râde la chestii de genul, pentru că mie dacă-mi spui ceva pe un ton serios cred din prima.

Venind vorba despre principii, nici eu n-am multe, dar am devenit fixată pe câteva. Nu voi tolera misoginii (pentru că aşa m-au învăţat zidurile din Bucureşti), nu voi face sex niciodată pentru beneficii de orice fel, nu voi trişa la teste şi nu-mi voi boteza copiii.

Pentru că scriu despre familie astăzi, detaliez puţin problema „nu-mi voi boteza copiii”. De ce? Pentru că eu nu cred în instituţia bisericii sau în învăţămintele creştine. De aceea mi s-ar părea o ipocrizie să îmi botez copiii sau să-i ţin la şcoală când se ţine ora de religie într-o formă confesională. Însă există un singur aspect al problemei pentru care m-aş răzgândi: încărcătura pe care o au astfel de ritualuri în viaţa familiei extinse.

În general nu-mi plac rudele. Nu consider că trebuie să respect un om doar pentru că împărţim informaţie genetică. Însă realizez că este foarte importantă relaţia cu rudele, indiferent cât de puţin valori împărţim, câte conflicte intervin şi cum relaţionăm.

Când îmi vizitez bunicile la ţară, o dată la 1000 de ani, mă duc mereu cu un nivel minim de chef, anticipând bârfele la care trebuie să asist, tristeţea pe care o simt când văd că lucrurile se schimbă în mai rău şi răutatea unor oameni apropiaţi. Însă, ajungând acolo, se întâmplă mereu ceva magic. Sunt câteva seri pe care nu le voi mai trăi niciodată astfel, când se strânge tot familionul, se aşează masa şi se deschid sticlele de ţuică şi de vin roşu, aspru. Flecăreala femeilor care trebăluiesc la bucătărie, mame, mătuşi, bunici, vecine, devine un descântec. Ne aşezăm toţi la masă, copiilor li se taie cu grijă bucăţile de friptură, bărbaţii umplu paharele cu vin şi sifon şi amintirile încep să fie depănate.

La scurt timp, toată lumea vorbeşte tare, în dezacorduri, fraţii îşi amintesc copilăria trăită la sat, în timp ce proprii lor copii smotocesc pisicile şi câinii casei. Ne amintim de cei răposaţi, mereu cu bucurie şi drag, râzând de episoade care tot la reuniuni de familie s-au întâmplat. „Îţi aminteşti când i-am dat lui nea Gică iepure, fără să-i zicem ce e, şi a zis că i-a plăcut la nebunie?” (bunicul meu nu mânca iepure în ruptul capului).

Crăciunul la mine la ţară, unde-mi sunt aproape toate rudele, este o tradiţie care nu s-a schimbat de când mă ştiu. Porcii sunt hăcuiţi într-un mod inuman, ţuica pregătită de cu toamnă fierbe în ceaun cu piper şi dafin, iar câinii cerşesc prin gard o bucată de şorici proaspăt pârlită. Copiii se joacă v-aţi ascunselea prin magaziile înţesate cu lemne de foc, iar în bătătură se adună toţi unchii, naşii, mătuşile şi vecinele care ajută la împărţirea cărnii. Aburii ies din cănile de lut şi din gurile oamenilor şi se râde tare, de pe un munte pe altul (cum zice taică-miu).

În momentele astea îmi place să mă retrag puţin din larmă şi să fac o plimbare prin grădină. La orizont, „în sus”, se văd munţii acoperiţi de zăpadă. „În jos” se văd coline învelite în ceaţă şi e o linişte cosmică, care se aude mai bine decât glasurile oamenilor. În momentele alea simţi că eşti deconectat, eşti într-o vale superbă de munte, glasurile se pierd în peisaj şi e un moment efemer. Îmi dau seama că vom muri cu toţii şi ni se va face veşnica pomenire, se vor naşte prunci şi timpul va trece peste toate ca un compresor cu aburi. Încet, dar sigur.

Nu ştiu ce simt atunci, dacă este tristeţe sau bucurie. Cred că ambele la un loc. Însă familia, în momentele alea, este legătura mea cu lumea. Prin ea sunt şi prin mine va fi. De aceea, cu toate că încerc să respect alegerile individuale ale oamenilor, nu îmi place când aud că unii nu vor copii. Chiar dacă îi voi boteza sau nu, chiar dacă satul familiei mele se va transforma într-o suburbie, vreau să se întrepătrundă şi ei în urzeala asta a familiei.

Şi închei cu o glumă din serialul That 70s Show: „All families are embarrassing. And if they're not embarrassing, they're dead.”

P.S.: La noi în familie nu se zice "Te iubesc", aşa că, pentru mama şi tata: "Noroc şi sănătate şi să ne vină mintea la cap!"

De ce nu mă uit la comedii romantice

Dacă citeşti acum asta, te felicit pentru faptul că nu te-ai sinucis ieri. Pentru că, da, 14 februarie este o zi cu o rată mare de sinucideri (şi de masturbări). Din păcate, se pare că societatea ne vrea cuplaţi, altfel sigur este ceva în neregulă cu noi, din moment ce nu ne vrea nimeni („Fata asta n-are prieten? Sigur are un picior de lemn/trei sfârcuri/sindromul Tourette/incontinenţă fecală”). Oamenii fără partener sunt automat consideraţi şi „în căutare de partener”, astfel că toată lumea dă o mână de ajutor, pentru că este o vacă Milka în fiecare. Astfel ajungi să fii prezentată tuturor vecinilor, colegilor, verişorilor care au şi ei un picior de lemn şi nu au prietenă.

...Dar poate chiar eşti în căutare şi le împărtăşeşti părerea. Te consideri greşit(ă)? Vrei prieten(ă)? Cauţi gagică? Sunt două abordări care funcţionează în cele mai multe dintre cazuri: pentru băieţi este abordarea „cocky and funny”, iar pentru fete este „Manic Pixie Dream Girl” a.k.a. „being Zooey Deschanel”.

Cocky and funny

Mai pe româneşte, “coios şi haios”. Cele mai multe fete sunt cucerite de un bărbat care îmbină în mod fericit coiosul cu haiosul. Întotdeauna împreună, niciodată separat.

Deşi primul impuls este să foloseşti pupincurismul şi tot cavalerismul din dotare pentru a impresiona o fată, de multe ori transmite un alt mesaj: că nu te consideri destul de bun pentru ea. Da, există fete care se simt confortabil pe un piedestal şi care te vor folosi mai mult ca sigur ca taburet pentru a-şi odihni papucul.

 

De-asta “cocky and funny” mi se pare o abordare mult mai bună. Nici mârlan, nici clovn, ci un tip puţin arogant, jucăuş, care-i atrage atenţia şi care o intrigă. Unul care să o trateze ca pe un egal şi care să nu pară a venera fiecare pereche de sâni pe care o întâlneşte. Merge de minune.

Personajul antagonic este tipul care se plânge că ajunge mereu “doar prieten”. Ştrumful, dacă vă mai amintiţi.

Am citit un comentariu care mi-a plăcut MAXIM despre tipii care se plâng că sunt ştrumfi: 

“There's a difference between a genuine 'nice guy' and a 'Nice Guy TM' Genuinely kind, nice people? Difficult to find. Nice Guy TM? Everywhere.

For those confused, a Nice Guy TM is a man who constantly complains that women don't want to date him, and he doesn't understand because he's such a NICE GUY! He lets them walk ALL OVER him, he does EVERYTHING for them, and ALL in the name of TRUE LOVE... even though they've said 'No' to his repeated requests to date. A woman is not obligated to date a man because he's 'nice', especially when he's only being nice in order to manipulate her into dating him. A person is NEVER obligated to date someone else. EVER. My right to choose my partner trumps your desire to date me no matter if I'm actually attracted to you.

This breed of person takes his romance cues from Romantic Comedies. If a person pursued me the way men pursue women in romantic comedies, I wouldn't fall in love, I'd file a restraining order. When a woman says no, she is not saying 'try harder'. She is saying 'no'. Your refusal to acknowledge that will NOT suddenly result in her falling head over heels for you.

When we ask where the 'nice guys' are, we mean the ones who are actually worthwhile. Not a manipulative jerk that thinks the universe owes him a girlfriend for being 'nice'. I am NOT a reward for good behavior. I AM a person.

In case I missed anyone with the clue-by-four, it's SEXISM. I am a woman, and my rights are JUST as important as yours. My rights are NOT decided by what my baby maker looks like or how I express my gender. My right to say no? NON-NEGOTIABLE.”

Şi pentru că s-a specificat problema oamenilor care cred în comediile romantice, ajungem şi la bolnăvicioasa pasiune pentru fetele care par Zooey Deschanel.

Manic Pixie Dream Girl

Nu trebuie să o ştiţi pe Zooey Deschanel neapărat ca să înţelegeţi, este suficient să vă amintiţi protitipul protagonistei din comediile romantice: tipa aia foarte copilăroasă, cu buze umede şi ochii mari, care chicoteşte şi sare într-un picior şi de care te îndrăgosteşti când o vezi pe faleză, în lumina apusului. Tipa care vrea ceva profund, tipa cu care faci dragoste, cu care mănânci căpşuni cu frişcă şi care râde colorat când îţi pune frişcă pe nas. Tipa cu care ai încerca pupătura de eschimos şi nu te-ai simţi ca un tolomac.

Am mai auzit pe la unii băieţi că apreciază fetele drăguţe care nu sunt conştiente de cât de drăguţe sunt şi se poartă frumos cu ei. Copii, hai să lămurim ceva: ele doar PAR să nu ştie cât de drăguţe sunt. Credeţi că nu au oglinzi în casă? Normal că ştiu că sunt drăguţe, pentru asta petrec 2 ore în baie să se defrişeze, merg la coafor, se împodobesc şi-şi pun fundiţe în păr.

Erotismul infantil restabileşte nevoia bărbatului de a fi în control şi de a proteja făpturile care depind de el. Iar pentru femeile care tind să depindă de partenerul lor, a fi o lolită cu ochi mari aduce avantaje care pot părea insignifiante, dar care întăresc constant raportul dintre ei. El îi cară rucsacul, se duce după tampoane la 2 noaptea, îi lasă locul de la geam, ea îi zâmbeşte şăgalnic şi se sprijină pe antebraţul lui puternic şi statornic. Ca în poveştile cu prinţese: el o salvează, ea arată bine.

Un personaj antagonic al acestei manic pixie dream girl a fost Clemetine din Eternal Sunshine of a Spotless Mind. Şi citez: “I'm not a concept. Too many guys think I'm a concept or I complete them or I'm going to make them alive, but I'm just a fucked up girl who is looking for my own peace of mind. Don't assign me yours”.

Unde vreau să ajung cu toate astea? La faptul că nevoia oamenilor de basme trebuie să înceteze, pentru că ne blochează în relaţii superficiale, inclină balanţa puterii în cuplu prea mult şi duc la căsnicia de coşmar pe care o vedeam în Familia Bundy. Viitoarea soţie nu va fi o Zooey tot timpul, la fel cum nici ea nu va avea un prinţ salvator lângă ea.

And we lived happily ever after

Cea mai odioasă strângere de mână

Din ciclul „ce lucruri mărunte mă scot din minţi”, vreau să îmi spun oful în legătură cu strângerea de mână. Deşi noi fetele o facem mult mai rar, sunt ocazii în care faci cunoştinţă cu cineva şi se întâmplă şi strângerea de mână.

Deşi, în general, cel mai temut stil de a strânge mâna este peştele mort, există alt obicei care pe mine mă scoate din sărite şi compromite orice şansă de a mă înţelege cu persoana care a făcut asta: acel strâns de mână în care cealaltă persoană îţi oferă doar degetele sau vârfurile degetelor, stil adoptat în special de femei (încă nu am văzut bărbat care să facă asta). Mi se pare nesimţire curată să faci aşa ceva, mă jigneşte şi mă enervează îngrozitor.

Este echivalent cu gestul de a şterge gura sticlei cu mâneca înainte să bei după cineva, cu acel cineva de faţă. Da, există oameni sensibili, germinofobi, puţin paranoici, într-adevăr se pot transmite multe boli astfel. Dar nu e mai politicos să refuzi să bei sau să-ţi cumperi tu separat o sticluţă de apă plată sau să-ţi aduci ceaiul de sunătoare de acasă? În al doilea rând, chiar este mai curată mâneca aia?? Mâneca pe care ai târât-o pe toate mesele, cu care ai atins barele de metrou, în care tuşeşti şi pe care s-a căcat un porumbel este mai bună pentru tine? Sper ca mâneca ta să aibă herpes!

Revenind la acel strâns de mână, în care ţi se oferă vârfurile degetelor pentru o secundă şi nu se aplică nici un pic de presiune... Acest gest transmite o evidentă lipsă de interes pentru persoana ta, lipsă de consideraţie şi un aer de superioritate pe care eu nu le suport. Nu-mi plac oamenii care nu se obosesc să zâmbească şi au aerul ăla de autosuficienţă pe mutră. Locul lor nu este în societate, ci într-o peşteră.

Mă enervează atât de tare, încât promit că data viitoare când vreo prinţesică de-asta îmi dă vârfurile degetelor la ciupit, o s-o apuc cu cealaltă mână şi o să-i trag toată palma, apoi o să-i aplic stilul cheie franceză. Apoi o să spun cu zâmbetul pe buze „Scuze, trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini”.

Take that, acriturilor!

Foto

Visit Romania. Small country. Great people. Useless, full of crap advertising.

A apărut o campanie de advertising alaltăieri care-şi doreşte să aducă turişti în România prin prezentarea unor mari personalităţi din istoria ţării. Intraţi aici dacă nu o ştiţi deja.

Nu mă mişcă deloc. Mi-este egală cu acele articolaşe de prin ziare de tipul „Un român este imaginea mişcării Occupy Wallstreet. Îl cheamă Brandon Watts şi de fapt e american, dar să vedeţi, că stră-străbunicul lui şi un văr de-al doilea au origini în România”.

În primul rând, a spera că turiştii vor veni doar pentru că un om care s-a născut aici a inventat ceva este o prostie. „Darling, unde mergem în concediu vara asta?”. „Hai în România, am auzit că Nadia Comăneci s-a născut şi antrenat acolo, să mergem să privim şi noi cerul din acelaşi unghi din care îl privea ea!”. „Hai în România, să vedem dacă o fi aerul mai special, că mulţi oameni deştepţi s-au născut acolo!”. Yaay!

Trecem peste ideea neinspirată de a folosi campania în turism. Să zicem că n-ar fi aşa şi că, aşa cum spune cineva pe Facebook, este „un tip de iniţiativă şi un tip de mândrie şi respect faţă de ţara în care te-ai născut”, iar rostul campaniei este “să te retrezească la demnitatea ta de român”. Serios? Această mică şi colorată rubrică de “Ştiaţi că…” tip calendar de perete mă va retrezi la demnitatea mea de român?

Dacă ar fi să atribui acţiunilor unei persoane meritul acestei naţiuni, ce aş mai zice despre românii care au furat o statuie de bronz de pe mormântul lui Odobleja? Ce aş mai zice despre faptul că nu pot vizita colecţia Henri Coandă pentru că n-am mai văzut Muzeul Tehnic din Bucureşti deschis de ani de zile? Ce aş mai zice despre România acestei campanii când casa în care a locuit Nicole Paulescu este lăsată în paragină, ca multe alte case memoriale care au scăpat de demolare? Dacă se rătăceşte vreun neamţ sau un american pe aici, ce-i arătăm? Posterele colorate?

Dacă cei care au gândit campania se aşteaptă să mi zburlească pielea de mândrie naţională, greşesc. Să vă reamintesc că toţi aceşti oameni au studiat prin străinătate, iar dacă îi căutăm tot pe acolo îi găsim? De ce nu facem o campanie mai tristă, mai gri, despre marii români care au părăsit ţara pentru a avea parte de recunoaştere? În asta îi includ şi pe medici, pe profesori, pe inventatori, sportivi, pe toţi cei care nu au primit ce meritau în ţara lor. Includ şi persoana de pe Facebook care vorbea despre mândria de a fi român şi îi doresc numai bine când va pleca în Suedia pentru studii.

Nu există ţara-mumă care naşte copii frumoşi şi deştepţi, cu gene bune şi educaţie aleasă. Oamenii ăştia au muncit mult şi şi-au urmat pasiunea. Ei sunt oameni universali, nu România culege laurii pentru meritele lor. Suntem obişnuiţi să ne îmbătăm cu apă rece şi vorbim cu patos despre mândria de a ne naşte aici, dar ne plictisim repede. România e o ţară-mumă singură, că nimeni nu vrea să se angajeze într-o căsnicie cu ea. O lăudăm că-i frumoasă şi îi lăcrimăm pe şorţ când plecăm, dar cam atât.

Pe lângă aceste campanii de advertising şi jingle-urile de pe Guerrila, hai să mai facem ceva frumos: să ne vizităm ţara, să o curăţăm, să vorbim frumos despre ea prin străini, să-i îngrijim monumentele şi munţii, să-i vorbim corect limba şi să o cunoaştem. Să avem o relaţie de lungă durată cu ea, nu doar să-i facem cu ochiul.

P.S.: În camera mea, pe o etajeră, am un mic bust al lui Eminescu. Ştiţi unde l-am găsit? La ghenă. Small country. Great people.

Foto

Panarame cu coada ridicată şi zombie colcăitori

Proverbele, aceste pastile de înţelepciune strămoşească pe care le folosim când vrem să aducem lumina adevărului asupra noastră şi, mai ales, a celorlalţi... Dragi proverbe, rostite grav şi cu stimă, neîndoindu-ne nici o clipă de corectitudinea lor, de parcă ar ascunde-n ele înţelesul vieţii. Dar uite că, din când în când, mai ajunge în zilele noastre şi câte o tâmpenie care-a ţopăit din gură-n gură şi care încă mai dăinuie, deşi învăţămintele pe care le aduce sunt oale şi ulcele, la fel ca autorii.

„Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”. Ce mă învaţă pe mine această vorbă de duh este că bărbaţii sunt complet controlaţi de penisul lor şi că în situaţia în care acesta hotărăşte să facă sex, posesorii lui nu au de ales, trebuie să facă sex. Iar noi, femeile, suntem nişte vrăjitoare care îi transformă pe bărbaţi în nişte zombie colcăitori, care explodează dacă nu ne-o trag.

Un bărbat însurat are o aventură cu o tipă necăsătorită şi este prins. Ea nu înşeală pe nimeni, dar ea este de vină pentru tot, pentru că „până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase”.

Un profesoraş de sport de 26 de ani, Octavian Vişan, se duce la Predeal cu elevii de liceu, se fac toţi muci cu ocazia Halloweenului, iar una dintre eleve, care (citez din Click) „devine nimfomană când bea” sare pe el şi i-o trage. El, bineînţeles, devine un zombie colcăitor şi nu poate rezista tentaţiei uriaşe, este absolut hipnotizat, supt de puterea mentală a elevei porno şi este folosit ca o cârpă de vrăjitoarea nenorocită. Ce profesor?? Ce etică a muncii?? Gata, facem sex! Pentru că.. nu-i aşa? Până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase.

Vine şi în România „Slut Walk”-ul, idee extrem de proastă, după părerea mea. Toată ţara hăhăie din cauză că se numeşte „Marşul Panaramelor”. Este atât de hilar acest titlu încât nimeni nu s-a interesat mai departe ce înseamnă toată debandada asta. Mai ştiţi ACEA oră de anatomie la care am învăţat ce fac puţulica şi păsărica? Vă mai amintiţi ce râs general era când profesoara spunea „vulvă” şi cum ne înecam de râs când trebuia să desenăm pe tablă un penis? Cam aşa şi acum... Hăhăh, uite panaramele! Comentarii grăitoare: „Arăţi ca o panaramă, atunci chiar eşti o panaramă!”. “Ţinuta fetelor nu face altceva decât să trezeasca instinctul masculilor pt. împerechere. Este un risc pe care şi-l asumă fetele atunci când se îmbraca în ţinute care lasă la vedere ori pun în evidenţă părţi ale corpului.”

Nu mai este de vină bărbatul care nu este în stare să şi-o ţină în pantaloni, ci tot femeia-farmazoană, care-şi rujează buzele şi-şi arată picioarele. Adică eu, în fiecare dimineaţă, ar trebui să fiu foarte atentă cu ce mă îmbrac, ca să nu cumva să fie pe gustul vreunui bărbat care o să mă înghesuie într-un gang întunecos pentru că… până căţeaua nu ridică coada, câinele n-o miroase.

De-asta îmi place mereu să-i întreb pe bărbaţi ce ar face dacă un gay s-ar da la ei într-un club sau pe stradă. Răspunsurile au fost invariabil agresive, defensive, de respingere şi însoţite de o expresie de groază pe faţă, care m-a amuzat nespus. Femeile cum ar trebui să se simtă când sunt pipăite în autobuz, când li se ridică fusta pe stradă, când sunt fluierate, numite „pisi”, „mami”, „păpuşă” de către un străin, privite libidinos în metrou, „agăţate” pe un ring de dans şi nevoite să suporte bancuri porcoase din partea vreunui şef?

Uite aşa ajungem să fim orbiţi de vechile judecăţi strămoşeşti şi să vedem vinovatul în altă parte. Iar partea cea mai proastă este că noile valori nu reuşesc să atingă rapiditatea cu care se împrăştie prin părinţi vechile judecăţi. Feminismul este înţeles greşit, ca fiind opusul misoginismului, o extremă nesănătoasă care-i discreditează cumva pe masculi. De-asta este prea devreme pentru Slutwalk şi de-asta chiar o să am grijă cum o să mă îmbrac pe stradă. Pentru că, dacă mi se întâmplă ceva, s-ar putea să ies tot eu vinovată, că „am ridicat coada”. (Din înţelepciunea strămoşească.)

P.S.: Ia ziceţi, băieţi, i-aţi pune mâna pe cur Mileenei? :P

Foto

Croieşte-ţi altă soartă?

Apatia asumată a românilor a devenit cel mai mare pericol pentru viitorul ţării. Micile incidente din stradă, comportamentul antisocial al celui de lângă noi, păcălelile pe care ni le servesc companiile, toate sunt tratate cu un sentiment de neputinţă, născut din neîncrederea în propria capacitate de a schimba sistemul. Democraţia, după peste 20 de ani de la căderea regimului comunist, reprezintă pentru mulţi doar libertatea de a alege care este conţinutul coşului de cumpărături.

Nu cred că există cetăţean al acestui stat care să nu se fi confruntat vreodată cu inegalitatea în faţa legii sau care nu a fost dezamăgit de formele de conducere care s-au perindat la cârma ţării. Fraza-cheie din cartea lui George Orwell, "Animal Farm", pare să oglindească perfect inegalităţile din sistemul nostru: "Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte". Dacă ar fi să îl proiectez în această imagine alegorică a societăţii pe cetăţeanul român, ar fi o cârtiţă oarbă, care-şi sapă drumul, mulţumindu-se cu rădăcini şi râme.

Cu cei din fruntea naţiunii, este altă poveste. Vulpi şirete, puse la patru ace, cu blăniţa strălucind de fiecare dată când se mai organizează o dezbatere electorală. Un concurs de imagine, care mai de care prezentându-şi marfa, performând un spectacol dramatic în faţa unui popor căruia nu-i prea pasă. De ce nu votează românii? Oare cetăţeanul turmentat este cel mai actual personaj caragialesc?

Neîncrederea în politicieni a dus la o mobilizare minimă din partea cetăţenilor, caz în care, de obicei, oamenii încearcă să ghicească care-i cel mai mic rău dintre relele care-l aşteaptă. Şi, pe bună dreptate, cum să-şi aleagă românii elitele când mediatorii dintre ei şi candidaţi sunt cei din presă, mânjiţi în toate cazurile cu câte o culoare politică? Presa, care ar fi trebuit să îndeplinească rolul de câine de pază care supraveghează vigilent conducătorii, face jonglerii ca să ne distreze şi să ne dea iluzia că nu ne dorim decât produsele la promoţie şi anecdote din viaţa "vedetelor" fabricate artificial.

Un bâlci din care cetăţeanul român iese de obicei ori scârbit, ori confuz. Niciuna dintre stări nu va putea fi vreodată baza unei mişcări de schimbare, sămânţa unui protest care va avea şi rezultate. Când auzim cuvântul "revoluţia", mintea nu ne este înălţată de idealuri comune şi de speranţa unui viitor mai bun, ci figura ne este strâmbată de un zâmbet amar, pentru că ultima revoluţie românească a frânt aripile multor idealuri.

Vorbind cu oameni bătrâni, care au prins chiar şi monarhia în România, am văzut Revoluţia din 1989 prin ochii lor. Nişte oameni care au trăit să vadă trei mari sisteme social-economice în această ţară au avut o dezamăgire cruntă din partea noilor elite. A fost sau n-a fost Revoluţie în 1989? Răspunsul îl găsim căutând schimbarea, scopul comun pentru care oamenii au fost gata să-şi dea viaţa. Democraţia pe care am privit-o atâţia ani din spatele Cortinei de Fier a atins aşteptările noastre?

Dacă ea există, atunci nu ştim să o folosim. Cei 50.000 de oameni care au împânzit Piaţa Victoriei anul trecut au lăsat în urmă coji de seminţe şi sticle de plastic, dar schimbarea se lasă aşteptată. Oamenii au început să se arunce - de la balcon, de la etaj, pe stâlpi - pentru a transmite un mesaj. Schimbarea se lasă aşteptată.

Motivul pentru care românii se ruşinează cu naţionalitatea lor sau s-ar stabili în străinătate cu prima ocazie, aruncând o ultimă privire dispreţuitoare spre "Românica", aşa cum o "alintă" în scârbă, este faptul că idealul naţional nu mai este călăuzit de nicio lumină. Numai scriind "idealul naţional", ştiu că voi stârni ridicări de sprâncene. De ce a devenit o pacoste să te naşti aici?

Pentru că oamenii se simt legaţi de mâini şi de picioare, provocaţi să treacă prin hăţişul birocratic care nu lămureşte pe nimeni, bruiaţi de bâzâitul enervant al tabloidelor care ne lobotomizează încetul cu încetul, îmbrânciţi de cei cu pile sau care au dat şpagă, prostiţi pe faţă în magazinele alimentare şi, mai mult decât atât, luaţi în derâdere de parveniţi. Nu este uşor să-ţi păstrezi cumpătul aici, cu atât mai mult să lupţi pentru un ideal naţional. Dar cine o va face?

În primul rând, una dintre principalele îndatoriri cetăţeneşti este să votăm. Nu să ne ducem să dăm orbeşte cu ştampila pe o pungă de făină, ci să alegem cine ne va conduce. În al doilea rând, să ne amintim că societatea este formată din indivizi, iar acţiunile individuale se răsfrâng asupra ei. O bună conduită socială, coloana vertebrală dreaptă şi o voce care să poarte un mesaj sunt armele noastre.

Un om informat este un om puternic. Dacă în trecut, provocarea istoricilor era să reconstituie piesele lipsă din cele câteva mari evenimente sociale, acum provocarea este să alegi din tot amalgamul de informaţii pe aceea cât mai apropiată de realitate. Din păcate, educaţia este un lux pe care nu numai că nu toţi şi-l permit, dar nu toţi şi-l doresc. Aceasta este una dintre consecinţele unui sistem bolnav, în care urcarea pe scara socială nu se face pe baza competenţelor.

Şi, atunci? Supravieţuire, egoism? Sau lupta pentru un ideal mai mare decât noi? Privind în perspectivă, avem o viaţă scurtă, iar cea pe care am primit-o nu este ideală. Dar trebuie să ne întrebăm ce lăsăm în urmă, pentru că fiecare îşi poate lăsa amprenta asupra viitorului, nu numai inventatorii, vedetele sau politicienii.

Ce putem face pentru România?

Foto: 123rf.com